„Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc
ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina.” (Lc.
11, 33)
„Întoarce-te în casa ta
şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu ! Şi a plecat, vestind în toată
cetatea câte îi făcuse Iisus.” (Lc. 8, 39)
„Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu
Celui Preaînalt ? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti !” (Mc. 5, 7)
„Şi-L rugau pe El să nu
le poruncească să meargă în adânc” (Lc. 8, 31)
„Dacă nu ascultă de
Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi !” (Lc.
16, 31)
„Că oricine cere ia; şi
cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide !” (Lc. 11, 10)
Sfintele Evanghelii
tratează problema demonizării într-o manieră foarte atentă, ca pe o problemă de
maximă prioritate în activitatea Mântuitorului Iisus Hristos Care „nu a suferit
să vadă neamul omenesc chinuit de diavol” (Slujba Botezului). Iniţial, atunci
când au fost create de Dumnezeu prin cuvânt, duhurile netrupeşti au fost toate
bune şi frumoase, de aceea numindu-se şi îngeri sfinţi. O parte dintre aceste
duhuri, însă, au ales să nu se mai supună Creatorului lor şi să nu-L mai
asculte, ci să se răzvrătească împotriva stăpânirii Acestuia, transformându-se
astfel, prin căderea lor din Cer, în duhuri rele şi urâte, numite demoni sau
diavoli. Iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa (afirmată limpede în Sfânta
Scriptură prin aceea că „în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale,
pe care le-a făcut” - Fac. 2, 2) a făcut ca aceste duhuri rele să nu fie
osândite la desfiinţare, ci să fie ţinute şi pe mai departe, cu îngăduinţă, de
Cel Atotţiitor şi Atotmilostiv, în speranţa revenirii lor la bunătate. Pentru
că, de fiecare dată când a creat tot ceea ce a creat prin cuvântul Său,
Dumnezeu a făcut-o din iubire, dând o valoare unică existenţei celor create: „a
privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, - erau bune foarte !” (Fac. 1, 31).
Aşadar, Dumnezeu nu a creat răul, nu a făcut nimic rău. Toate cele zidite de El
alcătuiesc dintru început întregul armonios al creaţiei: „toate cu înţelepciune
le-ai făcut !” (Ps. 103, 25).
Ceea ce trebuie să
înţelegem este că îngerii care au ales cu propria lor voinţă să nu mai asculte
de Dumnezeu, să nu I se mai supună şi să nu mai slujească împlinirii voii Lui
celei sfinte, L-au alungat de la ei, s-au lipsit de harul Său, golindu-se
astfel de bunătate şi urmând lui Lucifer, cel dintâi dintre ei care s-a
răzvrătit asupra Domnului: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare,
fecior al dimineţii !” (Is. 14, 14) - „coada lui a târât a treia parte din
stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ !” (Apoc. 12, 4). Astfel au ajuns
aceşti îngeri să existe sub forma preschimbată şi pervertită de demoni sau
draci, duhuri mereu potrivnice şi vrăjmaşe faţă de propriul lor Creator –
Dumnezeu. Sfânta Tradiţie afirmă că „Nu vom sluji Ţie !” este veşnica lor
exprimare de duhuri lucrătoare şi luptătoare împotriva Domnului Dumnezeu.
Tocmai de aceea Fiul lui Dumnezeu, devenit Fiul Omului, îi va îndemna la
trezvie pe fiii oamenilor cu cuvintele: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu
intraţi în ispită !” (Mt. 26, 41). Un îndemn de care aparent Adam nu ar fi avut
nevoie. Pentru că petrecea cumva în braţele lui Dumnezeu. Era copilul Lui, creat
de El. Şi nu trebuia decât să-I păzească porunca, să nu calce ascultarea faţă
de Părintele Ceresc şi Ziditorul său. Menirea lui de „înger trupesc” era aceea
de a se îndumnezei prin contemplarea celor duhovniceşti în chip nepătimaş,
pentru a dobândi în mod neschimbabil, deplin şi definitiv asemănarea cu
Dumnezeu. Abia după aceea putea să pătrundă în firea lucrurilor materiale, fără
să se vatăme sufleteşte. Acest lucru îl afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul:
rolul lui Adam şi al Evei era acela de a deprinde contemplaţia şi a dobândi
desăvârşirea prin ea.
Dar iată că începătorul
răutăţii, diavolul, vine asupra lui Adam într-un moment în care acesta nu era pregătit să se confrunte cu ispita mândriei altfel decat prin ascultare. Omul cel dintâi zidit era asemenea unui prunc inocent.
Dar, sub influenţa neascultării şi a mândriei diavolului, iată că pentru Adam
şi Eva, atât una cât şi cealaltă au fost o adevărată otravă demonică. Prin care
s-a produs o întunecare, chiar o alterare, o opacizare a minţii, o stare
ciudată, inexplicabilă: „s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului
Dumnezeu printre pomii Raiului” (Fac. 3, 8). Frica este cel dintâi semn că omul
se află sub influenţa răului, a diavolului. Zis-a Psalmistul: „s-au temut de
frică acolo unde nu era frică !” (Ps. 13, 5). Umbra demonului a acoperit astfel
puterea raţională a omului, lucru care L-a întristat şi îngrijorat pe Dumnezeu.
Şi de aceea a pus pază la Pomul Vieţii, pentru ca nu cumva Adam mâncând iarăşi
din el să devină înveşnicit în rău: „a pus heruvimi şi sabie de flacără
vâlvâitoare ca să păzească drumul către Pomul Vieţii” (Fac. 3, 24). Această
cădere a omului în ispita „îndumnezeirii” pe calea arătată de sfatul viclean al
diavolului (uitând cu desăvârşire că Dumnezeu era aproape, lângă el) i-a
slăbănogit voinţa într-un mod aproape catastrofal. A fost un fel de îngâmfare
specifică celui sătul, care le are pe toate de-a gata, fără a face nici un
efort pentru a le dobândi. Astfel că bietul om a uitat cu totul de drepturile
sale primite de la Dumnezeu (căci primise stăpânire ca a îngerilor şi petrecere
ca a arhanghelilor, fiind auzitor nemijlocit al glasului divin şi ocrotit
permanent de către Cel Preaînalt). S-a lăcomit prin privirea frumuseţii, în loc
să petreacă întru simţirea duhovnicească şi contemplarea inteligibilă a ei. A
căzut astfel într-o stare de existenţă grosier materialnică, prin umplerea
simţurilor firii de gustul plăcerii: „frumos era la vedere şi bun era la
mâncare rodul ce m-a omorât !...” (Octoihul Mare). De acum, cu stomacul plin şi
cu sufletul răvăşit, văzându-se alungat din Rai, Adam simte fiorul morţii şi
realizează lucrarea diavolului care l-a aruncat din braţele lui Dumnezeu din
pricina propriei sale imprudenţe şi a lenevirii voinţei şi a uitării de
Dumnezeu. Adam ajunge sclavul patimilor şi, în acelaşi timp, robul păcatului,
zăcând de acum permanent sub influenţa diavolului.
Aceasta este cea mai
fină formă de demonizare, ba chiar începutul demonizării înseşi: călcarea voii
lui Dumnezeu prin neascultarea poruncilor Lui din lipsă de smerenie.
Despărţirea omului prin liberul său arbitru de Dumnezeul cel Viu, îl face pe om
mai degrabă asemănător cu diavolul. Dovadă că, atunci când Dumnezeu îi oferă
şansa iertării prin mărturisirea greşelii săvârşite, Adam alege aşa-zisa
justificare sau îndreptăţire-de-sine prin dezvinovăţirea proprie şi
învinovăţirea celuilalt: „femeia pe care
mi-ai dat-o pentru ca să fie cu mine - aceea mi-a dat din pom iar eu am mâncat !”
(Fac. 3, 12); iar Eva, la rândul ei: „şarpele m-a amăgit iar eu am mâncat !” (Fac.
3, 13). Altfel spus - „Tu, Doamne n-ai ştiut cum să faci bine şi bune cele
zidite de Tine !”. Astfel înţelegem că răul este de fapt lipsa binelui. Adam a
ajuns cu sufletul rănit de către diavol prin faptul că i-a primit sfatul
viclean, care l-a transformat în rob al patimii şi în sclav al păcatului:
„Adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32) pentru că „oricine săvârşeşte păcatul
este rob al păcatului !” (In. 8, 34).
De-a lungul istoriei,
diavolul a rămas duşmanul de moarte al omului. Pentru că nu poate concepe
nicidecum posibilitatea iertării de către Dumnezeu a căderii omului în păcatul
neascultării. Cum să poată fi iertat omul de păcat fără ca să i se distrugă
definitiv şi iremediabil chipul, câtă vreme el, Lucifer, s-a transformat din
înger luminos (de o frumuseţe deosebită) în duh întunecat şi înfiorător, a
cărui vedere provoacă spaime de moarte şi temeri îngrozitoare ? În schimb,
omului i s-a dat şansa de restaurare prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul
din veci al Tatălui, Care prin întruparea Sa l-a readus pe om la cinstea cea
dintâi. Căci Crucea şi Învierea lui Hristos sunt etape ale restaurării firii
umane şi ale îndumnezeirii omului după har prin lucrarea Duhului Sfânt:
„Mântuitorul nostru voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină” (I Tim. 2, 3-4). Omului i s-a dat făgăduinţa răscumpărării
şi nădejdea mântuirii. Dar diavolului nu i s-a mai dat nici o şansă. Zace
pentru vecii vecilor sub pedeapsa despre care mărturiseşte şi marele Vasile în
Molitfele sale: „Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul domnilor a aruncat din Cer pe
căpetenia îngerilor, care din trufie şi-a încordat grumazul oarecând şi s-a
lepădat de slujba sa prin neascultare; iar pe îngerii cei împreună cu dânsul
potrivnici, care s-au făcut diavoli, i-a aruncat în întunericul cel adânc al
iadului”.
Prin urmare, diavolul a
apărut ca diavol (şi există ca atare) prin lipsa lui de ascultare faţă de
Dumnezeu. Prin mândria, înălţarea-de-sine, trufia şi răutatea cu care a răspuns
şi răspunde la iubirea lui Dumnezeu. Şi de aceea omul va fi pururea pândit de
demon cu o ură neîmpăcată. Pentru că el, deşi cu trup, a fost socotit mai în
măsură să petreacă în preajma lui Dumnezeu: „sunteţi împreună cetăţeni cu
sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2,19). Şi pentru că omenirea este
chemată să plinească locurile îngerilor căzuţi din Cer cu sufletele drepţilor
sălăşluiţi în slava lui Dumnezeu: „plini-va căderi; va zdrobi capetele multora
pe pământ !” (Ps. 109, 6).
De-a lungul Vechiului
Testament vedem efectele sau rezultatele lucrării diavolului mai ales prin
smintelile manifestate în rândul popoarelor păgâne idolatre, care s-au făcut
piatră de poticnire şi pricină de cădere chiar şi poporului ales. Iată-l, de
pildă, lângă vrăjitorii lui Faraon care vor să dovedească faptul că Moise face
semne şi minuni tot cu puterea vrăjitoriei. Numai că Moise, văzătorul de
Dumnezeu, arată lucrarea Domnului Savaot prin aceea că vesteşte de mai înainte
cele zece plăgi trimise de către Dumnezeu peste Egipt pentru ca Faraonul să dea
libertate poporului Israel pentru venirea în pământul făgăduinţei.
La fel, îl recunoaştem ca prezent în
chip nevăzut pe cel viclean prin ispitirea regelui Saul de a recurge la
serviciile vrăjitoarei din Endor. Apoi prin atacurile făţişe şi repetate asupra
persoanelor umane, a căror suferinţă a stârnit profunda compasiune a lui Iisus,
Care a început să-i vindece: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte
rău” (Mt. 17, 15) „iar Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul
s-a vindecat din ceasul acela” (Mt. 17, 18); „o femeie cananeiancă, din acele
ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David ! Fiica
mea este rău chinuită de demon” (Mt. 15, 22) „Iar Iisus i-a zis: O, femeie,
mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti ! Şi s-a tămăduit fiica ei în
ceasul acela” (Mt. 15, 28); „în ţinutul Gadarenilor L-au întâmpinat doi
demonizaţi” (Mt. 8, 28) din care „demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi
afară, trimite-ne în turma de porci ! Iar El le-a zis: Duceţi-vă !” (Mt. 8, 31-32);
„au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi
ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon” (Lc. 8, 26-27)
şi „ieşind demonii din om, au intrat în porci” (Lc. 8, 33). Apoi „El S-a arătat
mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni” (Mc. 16, 9)…. Şi
exemple ar mai fi încă multe ! Nu degeaba stă scris: „multe alte lucruri a
făcut Iisus care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, socot că lumea aceasta
n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar fi scris !” (In. 21, 25).
Un lucru este cert şi clar: diavolul
atacă mai întâi partea raţională a omului. Îi atacă psihicul. Îi atacă
sufletul. Încearcă să chinuiască zidirea lui Dumnezeu anume pentru ca să-L
ofenseze.
Toată lumea se întreabă care este cauza
şi începutul demonizării. Dacă vom citi Cartea lui Iov cel mult-răbdător, cel
drept şi plăcut lui Dumnezeu, vom găsi în ea scris faptul că satana se plângea
lui Dumnezeu că nu se poate atinge de Iov pentru că acesta era îngrădit de
darul Domnului: „N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în
jurul a tot ce este al lui, în toate părţile, şi ai binecuvântat lucrul
mâinilor lui iar turmele lui au umplut pământul ?” (Iov 1, 10). Apoi Dumnezeu,
îngăduind hula diavolească la adresa lui Iov („ia întinde mâna Ta şi atinge-Te
de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă !” – Iov 1, 11),
îi permite vrăjmaşului să se atingă de toate cele ale lui Iov: „Iată, îl dau pe
mâna ta, numai de sufletul lui nu te atinge !” (Iov 2, 6).
E limpede, aşadar:
credinţa este pavăza omului cu adevărat temător de Dumnezeu: „dreptul din
credinţă va fi viu !” (Evr. 10, 38). Cauza demonizării este lipsa credinţei
omului, iar aceasta se produce din îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru mulţimea
păcatelor şi a multor altor lucruri neplăcute Domnului, pe care omul le
săvârşeşte. Saul simţea că se linişteşte din chinurile pe care i le făcea duhul
rău când îl năvălea, doar atunci când tânărul David îi cânta din psaltire
rugăciunile sale către Domnul: „a doua zi s-a întâmplat de a căzut duhul cel
rău de la Dumnezeu asupra lui Saul şi acesta se îndrăcea în casa sa, iar David
cânta cu mâna sa pe strune, ca şi în alte zile” (I Reg. 18, 10). Atacul demonic
asupra sufletului său îl face pe om să se manifeste altfel decât şi-ar dori.
Într-o astfel de situaţie, gândurile, vorbele, mişcările sale, toate suferă o
anumită dedublare, ca şi cum prin ele s-ar manifesta altcineva, care îl conduce
în chip nevăzut din interior. Şi astfel se produc tot felul de manifestări, una
mai ciudată decât alta, dar toate dominate de teamă şi chiar de agresivitate.
Cauzele demonizării nu sunt neapărat de natură psihopatologică, cu manifestări
virulente sau violente. Se poate vorbi de o boală a sufletului lăsat la mâna
satanei: „fiica mea este rău chinuită de demon !” (Mt. 15, 22). Sfânta
Evanghelie ne prezintă numeroase astfel de manifestări, cu totul improprii
firii umane: „L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de
multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin
morminte” (Lc. 8, 27). Izolarea, fuga de lume şi de semeni, vădesc o stare
ciudată, anormală.
Începutul acestor
manifestări n-a fost bine definit ca moment temporal. În memoria relatărilor
martorilor oculari s-a păstrat faptul că „de mulţi ani îl stăpânea” (Lc. 8, 29).
Prima încercare de reabilitare (în urma interpretării acestor manifestări de
către vracii vremii ca simptome de boală mentală) s-a concretizat în legarea cu
lanţuri şi obezi şi în păzirea celui bolnav: „era legat în lanţuri şi în obezi,
păzindu-l” (Lc. 8, 29). Numai că trecerea dincolo de limitele firescului uman a
dovedit că era o lucrare demonică: şi fuga în pustiu, şi izolarea, şi
sfărâmarea obezilor şi ruperea lanţurilor: „el, sfărâmând legăturile, era mânat
de demon, în pustie” (Lc. 8, 29). Practic nu poate cineva să rupă un lanţ sau
nişte cătuşe ferecate fără să-şi rupă carnea şi pielea, fără să-şi frângă sau
chiar să-şi zdrobească oasele. Este evidentă aici lucrarea duhului drăcesc,
care sfărâma lanţurile şi obezile pentru a-l împinge pe om la suicid şi pentru
ca astfel să câştige cât mai repede şi pentru totdeauna sufletul celui chinuit.
În cazul fiului lunatic putem distinge şi mai uşor dorinţa diavolului de
distrugere a fiinţei umane: „pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea
în apă” (Mt. 17, 15). Iar cauza demonizării este dată tot de necredinţă şi
îndărătnicie: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi?
Până când vă voi suferi pe voi ?” (Mt. 17, 17).
Păzirea de demoni se
face prin voinţa directă şi proprie a omului: „acest neam de demoni nu iese
decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21). Cauza pentru care diavolul
nu se lasă izgonit de slujitorii lui Iisus este tot păcatul şovăirii şi al
îndoielii în credinţă: „pentru puţina voastră credinţă !” (Mt. 17, 20).
Abaterile conştiente şi repetate de la Legea lui Dumnezeu atentează permanent
la lucrarea Duhului Sfânt în lume: „călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi
înghiţiţi cămila !” (Mt. 23, 24) „pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor; în
lăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege !” (Mt. 23, 28). Dar
abaterea de la adevăr îl duce pe om în întunericul lipsirii de orice fel de
înţelegere. Şi de aceea zis-a Domnul: „Ia seama deci ca lumina din tine să nu
fie întuneric !” (Lc. 11, 35); „umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă
întunericul !” (In. 12, 35). În cazul femeii gârbove pe care o chinuia un duh
de neputinţă şi de care nu putea nicidecum să se izbăvească prin cei ce slujeau
Domnului la Templul din Ierusalim, eliberarea ei de către Iisus a fost una
pedagogică: „Cade-se, oare, a vindeca sâmbăta ?” (Mt. 12, 10).
Odată înţeles motivul
pentru care Dumnezeu îngăduie o asemenea luptă asupra sufletului omenesc şi o
asemenea chinuire din partea diavolului, ar fi cazul să înţelegem că există şi
o serie de factori exteriori care stau la obârşia acestei suferinţe şi cumplite
chinuiri. Prezenţa diavolului în viaţa omului înseamnă neîndoielnic lipsa
harului lui Dumnezeu – care poate fi dobândit prin lucrarea duhovnicească a
faptelor bune. Lipsa harului Duhului Sfânt din om face loc şi dă posibilitate
lucrării duhului rău şi viclean. Şi de aceea se ruga Sfântul Efrem Sirul:
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al
iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert – depărtează-l de la mine !”. Dar
de ce oare atâtea duhuri rele la un singur om ? Pentru că – zice Psalmistul:
„mulţi sunt cei ce se luptă cu mine dintru înălţime !” (Ps. 55, 2), iar
Apostolul: „însuşi satana se preface în înger al luminii !” (II Cor. 11, 14) –
şi astfel poate amăgi, înşela şi ispiti pe oameni. Pentru că nu a fost corect
şi sincer niciodată, nici măcar faţă de Dumnezeu. Ba chiar L-a discreditat pe
Dumnezeu faţă de Adam: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice
pom din Rai ?” (Fac. 3, 1); „nu, nu veţi muri ! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în
care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu,
cunoscând binele şi răul !” (Fac. 3, 4-5). Apoi, în ţinutul gherghesenilor, din
nou nesincer şi perfid, diavolul se preface ca fiind supus. Nici vorbă ! Scopul
lui viclean era să facă în aşa fel încât să-L irite pe Iisus şi să-L facă să
acţioneze din mândrie: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui
Preaînalt ? Rogu-Te, nu mă chinui !” (Lc. 8, 28). Pentru ca, în auzul celor din
jur, să stârnească măcar un scandal, dacă nu chiar o controversă. Acest lucru
se va vădi limpede ceva mai târziu, la judecata lui Iisus: „S-a făcut pe Sine
Fiu al lui Dumnezeu !” (In. 19, 7). Voia să lase impresia cumva că, chipurile,
s-ar teme. Dar Iisus nu Se lasă prins într-o asemenea capcană. Ci-i schimbă
ideea şi-l somează să-şi dezvăluie identitatea. Astfel descoperă public ceata
din care se trăgea, pentru ca să i se ştie lucrarea şi răutatea: „care-ţi este
numele ?” (Lc. 8, 30). Iar răspunsul a fost: „Legiune !” (Lc. 8, 30). Avea,
bietul om, în el - o herghelie de demoni… O legiune întreagă se lupta să
distrugă zidirea lui Dumnezeu. Aşa-zisa rugăminte de a nu fi trimişi în adânc e
tot un fals grosolan; demonii ştiau prea bine că pe pământ au de la Dumnezeu
îngăduinţa să-i chinuie pe unii oameni. Desigur că un astfel de lucru nu avea
nici o legătură cu ascultarea de Iisus. Ei erau ieşiţi demult din ascultarea
faţă de Dumnezeu. Numai că voiau să pară asemenea unui supus care îşi recunoaşte
stăpânul. Iisus le răspunde însă cu o fină ironie, neacordând nici o atenţie
celor spuse de ei. De altfel, El spusese ucenicilor Săi cu glas mare: „Am văzut
pe satana ca un fulger căzând din cer !” (Lc. 10, 18). Ştia prea bine că nu mai
e nici o legătură între Dumnezeu şi demoni, pentru că aceştia au propria lor
organizare şi propriul lor sălaş – iadul; complet în afara voii lui Dumnezeu.
Voia lui Dumnezeu nu a fost ca ei să fie diavoli, ci îngeri. Iar „trocul” pe
care demonii îl propun (să iasă din firea raţional-cuvântătoare, sensibilă şi
trupească, a omului, pentru a intra în firea necuvântătoare a dobitoacelor, în
porci) arată evident îngustimea minţii diavolului. Pentru că Dumnezeu nu a
creat animalele pentru batjocura diavolului, ci pentru ajutorul omului: „Tot ce
se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba
verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. Căci Eu şi
sângele vostru, în care e viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară !” (Fac.
9, 3-5).
Odată intraţi demonii
în porci, prin aceasta Iisus dă o lecţie de logică întregii umanităţi (şi
inclusiv mentalităţii vremii): pe de o parte arată cât de mult urăşte satana
zidirea lui Dumnezeu – ar distruge totul într-o clipă; iar pe de altă parte,
arată şi cât de respingătoare este firea celor necuvântătoare faţă de diavol.
Nu-l suportă în sinea lor. Nu-l tolerează. Porcii fug de satana. Îi simt
prezenţa şi nu o suportă. Se aruncă în mare. Nu suportă ca diavolul să se
sălăşluiască în ei. În schimb, omul… făptură vie, înzestrată cu raţiune, cu
simţire şi cuvânt (deci şi cu puterea de a se izbăvi de duhul rău), nu se
sinchiseşte nicidecum de prezenţa lui în viaţa sa. Ci îi face voia. Îl ascultă.
Îi împlineşte cu fapta şoaptele pe care i le insuflă în minte prin gânduri,
făcându-se hrănitorul lui cu patimi şi păcate. Omul se poate izbăvi de diavol
prin apropierea de Dumnezeu, prin convorbirea cu Dumnezeu şi prin unirea cu
Dumnezeu. Adică prin rugăciunea de laudă şi de mulţumire şi prin dorinţa de a
fi cu El: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este cel care Mă
iubeşte !” (In. 14, 21); unul ca acesta dă răspunsul cuvenit dorinţei celei mai
mari a Părintelui Ceresc: „Dă-mi, fiule, inima ta ca să-mi fac locaş în ea !”.
Oare ce a ajuns lumea
contemporană dacă nu o Gadara de după săvârşirea minunii izgonirii demonilor ?
Căci şi azi, ca şi atunci, oamenii vor să vadă ce minuni le-ar mai putea
săvârşi Iisus, ce le-ar mai putea oferi Biserica prin slujbele ei pentru ca
să-i satisfacă; în caz contrar (dacă li se pare lor că le aduce „ghinioane”,
„eşecuri” şi „ispite”), iute îşi doresc ca Iisus să plece din ţinutul, din casa
şi din familia lor… „De când am început rugăciunile mai rău îmi merge !” –
auzim rostindu-se din ce în ce mai des de către aşa-zişii credincioşi. Diavolul
repetă lucrarea din Gadara. Precum acolo le-a înecat oamenilor porcii,
provocându-le o însemnată pagubă economică, la fel şi astăzi le „construieşte
ghinioane” - tocmai pentru a-i depărta de Biserică. Şi acum, la fel ca şi
atunci, oamenii repetă cererea consemnată în Evanghelie: „au început să-L roage
să Se ducă din hotarele lor” (Mc. 5, 17). Avem ştiinţă cât încape - şi
aplicaţii ştiinţifice fără număr. Avem progres. Avem cultură. Avem democraţie.
Suntem liberi. Nimeni nu ne stă împotrivă. Drepturile omului sunt nelimitate.
Totul este permis ! Prin vot şi hotărâre a majorităţii se aprobă tot ce ne
convine şi se abrogă tot ce nu ne convine. Numai că, după înecarea porcilor,
diavolul şi duhurile lui par să bântuie pământul întreg, pentru a intra de-a
valma în oamenii pe care îi găseşte disponibili, de la cel mic până la cel
mare. În dorinţa lui de distrugere în masă atacă totul: de la inocenţa
pruncilor şi puritatea fecioriei tinerilor (prin cuvinte de ocară şi ruşine
într-o societate aşa-zis „culturalizată”) până la strâmbarea dreptei credinţe
şi ruperea în secte şi grupări demonice de tot felul, care târăsc sufletele nu
doar la rătăcire, ci şi la îndrăcire. De aceea lumea de astăzi se aseamănă din
ce în ce mai mult cetăţii Babilonului de demult: precum atunci trufia oamenilor
vroia să ridice turn până la cer, aşa şi acum oamenii schimonosiţi de răutate
şi de păcate, cu minţile încurcate precum limbile de odinioară, ajung să facă
orice - numai voia lui Dumnezeu, nu ! „Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să
amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul !” (Fac. 11, 7).
Iar singurul rezultat al necredinţei omenirii este necontenita ei măcinare în
stres şi dezbinări – o neînţelegere generală între persoane.
Ateismul însuşi este o
formă de îndrăcire. Şi diavolul este ateu. Contestă lucrarea lui Dumnezeu.
Dracul o face din mândrie – ateul din prostie. În vremea noastră desfrânarea
este o „virtute” pentru cei ce nu-şi mai stăpânesc pornirile şi imaginaţia.
Aceştia găsesc inclusiv argumente medicale pentru ceea ce ei consideră a fi o
„necesitate fiziologică vitală”, ca şi pentru orice modalitate de satisfacere a
ei – numai prin Taina Cununiei, nu! Apoi omuciderile, necurăţiile,
destrăbălările – toate sunt recomandate din plin în vremurile moderne pe care
le trăim. Doar avem nevoie de schimbare ! Se cuvine ca Dumnezeu să înţeleagă,
totuşi, că umanitatea străbate secolul ştiinţei şi al descoperirilor epocale.
Până şi mulţimile armelor de tot felul (chimice, biologice, psihotronice,
convenţionale) sunt o necesitate pentru apărarea Planetei ! Dumnezeu nu o mai
poate apăra: e prea tehnologizată şi prea intelectualizată pentru El !... Numai
că, în epoca bombelor atomice şi a sateliţilor de spionaj, satana pândeşte
declanşarea haosului pe pământ. Haosul biologic – prin cei bolnavi trupeşte.
Haosul psihologic – prin cei bolnavi mintal. Haosul social – prin hoardele de
hoţi, de tâlhari, de boschetari şi de amărâţi care cerşesc în Numele Unui
Dumnezeu total necunoscut de către ei – fără a şti nici măcar un cuvânt din
rugăciunea „Tatăl nostru”… Astfel de lucruri arată că diavolul câştigă adepţi
în toate straturile sociale, pentru că vrea ca tot ceea ce mişcă şi suflă sub
soare să ajungă sub tirania lui. Deviza celor de demult - „Nimic fără
Dumnezeu!”, cunoaşte la cei de astăzi un revers pervers: „Totul cu satana !” –
toţi şi toate pentru diavol. Stresul cumplit al microbului satanic al urii
dintre oameni, frica zilei de mâine, nesiguranţa şi îngrijorarea – sunt tot
atâtea arme diavoleşti care vor să-l îndepărteze complet pe om de Dumnezeu,
să-l despartă de Izvorul existenţei lui.
Împărăţia lui Dumnezeu
este pentru noi, cei de azi, ceva cu totul nesemnificativ. Iar toată opera de
mântuire a lumii săvârşită de Iisus nu mai contează. Nu mai valorează, pentru
că nu ne mai interesează. În ochii noştri moderni, propovăduirea scripturistică
este complet depăşită în raport cu propaganda ştiinţifică. La toate acestea
răspunde Înţelepciunea lui Dumnezeu cel Veşnic viu: „Fiţi treji, privegheaţi !
Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să
înghită !” (I Pt. 5, 8). „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită !”
(Mt. 26, 41). „Bogăţia de ar curge - nu vă lipiţi inima de ea !” (Ps. 61, 10)
pentru că „satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu” (Lc. 22, 31). Şi astfel
„se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi care vor da semne mari
şi chiar minuni, ca să amăgească (de va fi cu putinţă) chiar şi pe cei aleşi !”
(Mt. 24, 24). „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; iar cel ce nu adună
cu Mine – risipeşte !” (Lc. 11, 23). Căci „ce-i va folosi omului dacă va
câştiga lumea întreagă - iar sufletul său îl va pierde ? Sau ce va da omul în
schimb pentru sufletul său ?!” (Mt. 16, 26).
„Au venit la Iisus şi
au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând
jos, la picioarele lui Iisus” (Lc. 8, 35). „Iisus însă i-a dat drumul zicând:
Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Lc. 8, 38-39);
„şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus” (Lc. 8, 39).