luni, 30 iulie 2012

Pâinea pământească şi Pâinea Cerească


„Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă !” (Ps. LXXII, 1)
„Daţi-le voi să mănânce !” (Mt. XIV, 16)
„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” (Mt. IV, 4)
„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi !” (Mt. VI, 11)
„A fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.” (Lc. XXIV, 35)
„Ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.” (Lc. XXIV, 16)
„Luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor.” (Mt. XIV, 19)
„Aduceţi-vă aminte, fraţilor, de osteneala şi de truda noastră, lucrând zi şi noapte, ca să nu fim povară nici unuia dintre voi.” (I Tes. II, 9)


De la facerea lumii acesteia văzute şi a tuturor celor din ea, fiecare vieţuitoare în parte şi toate laolaltă au avut nevoie vitală de hrană pentru a putea supravieţui – iar oamenii s-au confruntat permanent cu această problemă. Dar mai mult, nu în vremea petrecerii în Rai (acolo unde nu se punea nicidecum problema pâinii zilnice şi a hranei pământeşti), ci mai ales de la căderea în păcatul neascultării şi izgonirea din Eden. Cunună a creaţiei întregi, omul avea binecuvântarea Creatorului său pentru a mânca din roadele Pomului Vieţii - atâta timp cât s-a aflat într-o stare duhovnicească plină de har şi de lumină, hrănindu-se cu o asemenea hrană nestricăcioasă şi nepreţuită precum cea din toţi pomii Raiului: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci !” (Fac. II, 16-17).
Gustarea cea de moarte aducătoare din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului reprezintă cumva tocmai începutul legăturii omului cu viaţa din afara Raiului, de când s-a văzut silit să cultive pământul pentru a-şi agonisi hrana: „Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului ! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta.” (Fac. III, 18-19) Insuflat de Duhul Sfânt, Psalmistul David, Regele Profet, adevereşte: „pâinea inima omului o întăreşte” (Ps. CIII, 17). Ca o luare aminte, Scriptura hotărăşte: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. III, 10). Iar pentru cei necredincioşi, zice: „În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii” (Ps. CXXVI, 2) – adică munca altuia, sau pâinea nemuncită: „iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iac.V, 4).
Cercetând adâncul înţelesurilor Scripturii, vom descoperi faptul că noţiunea de „pâine” cunoaşte numeroase tâlcuri simbolice de taină. E de ajuns, pentru început, să cercetăm lucrarea aceasta minunată de rodire proprie pământului, pentru a ne da seama de mila şi de puterea lui Dumnezeu: „toate cu înţelepciune le-ai făcut !” (Ps. CIII, 25). Porunca dată pământului de a rodi este o lege veşnică şi neschimbată pentru hrănirea omenirii. Acest uriaş hambar viu al hărniciei Duhului lui Dumnezeu dă formă şi gust materiei pentru a ne putea hrăni. Cine ar putea explica vreodată cum un bob de grâu aruncat în pământ şi putrezind acolo, ajunge să aducă roadă multă ? Cum germenul dă viaţă noii plante care, ca mugur, se hrăneşte din sămânţa aceea, din bobul îmbibat cu apă, iar pământul devine mediul hrănitor al plantei care se va face spic ? „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (In. XII, 24). Şi iarăşi: „lege le-a pus şi nu o vor trece” (Ps. CXLVIII,6). A zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ !” (Fac. I, 11) Ca o dovadă vie stă sămânţa - mică şi neînsemnată, aruncată şi purtată de vânt, care devine împlinitoare şi lucrătoare a poruncii divine: creşte şi rodeşte după felul ei.
Plecând de la această contemplare a măreţiei divine a lucrării de hrănire a întregii creaţii, Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ?” (Mt. VI, 26) Aşadar: „Voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi. Căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de acestea; căutaţi mai întâi împărăţia Lui. Şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Lc. XII, 29-31). Oare câte guri nu erau de hrănit în vremea peregrinării prin pustiu a acelui popor evreu numeros, cu toţi ai săi mari şi mici, voinici şi prunci, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei ? Iar deşertul Sinaiului, ca şi cea mai mare parte a pământurilor Egiptului, nu prea avea cu ce să-i îndestuleze… Şi totuşi, Domnul Savaot a purtat grijă de poporul Său: „cu pâine cerească i-a săturat pe ei. Despicat-a piatră şi au curs ape şi au curs râuri în pământ fără de apă” (Ps. CIV, 39-40) A dat poporului „mană”, această hrană cerească fiind chiar un dar divin; era culeasă de oameni de pe pământul pe care cădea şi mâncată întocmai ca o hrană caldă (aceea la care se gândeşte bietul om flămând – pâine caldă). Astfel și-a arătat Dumnezeu dragostea Sa de Creator plin de grijă părintească pentru poporul pe care Şi l-a ales de moştenire Luişi şi pe care l-a ocârmuit prin pustie. În această mană cerească descoperim simbolul Sfintei Pâini Dumnezeieşti, Euharistia Noului Legământ, după cuvântul Mântuitorului: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (In. VI, 51).
Cuvântul acesta, „pâine”, îşi păstrează întreg sensul său propriu şi obişnuit (acela de „hrană”) dar totodată câştigă şi un înţeles de „pâine” a credinţei, a nădejdii, a încrederii în Dumnezeu „Cel ce dă hrană la tot trupul” (Ps. CXXXV,25). Iată că întâlnim astfel o distincţie între pâinea „materială” (ca hrană a trupului) şi „pâinea cea vie” (Viaţa-Hristos, hrana sufletului). În cărţile Vechiului Legământ ni se prezintă două mărturii aspre ale felului în care răspunde Dumnezeu preocupării excesive a omului pentru hrana trupului şi nu pentru hrana sufletului. Ieşiţi din pământul Egiptului şi flămânzind în pustie, evreii au început să cârtească în chip hulitor faţă de Salvatorul lor, motivând că în ţara Faraonului aveau mâncare din destul, chiar dacă îşi petreceau viaţa în robie şi în muncă silnică. Ce zice, însă, Solomon cel Înţelept? „Mai bună este o bucată de pâine uscată în pace, decât o casă plină cu carne de jertfe, dar cu vrajbă” (Sol.XVII, 1). Când hrana trupului devine zid între om şi Dumnezeu iar credinţa şi nădejdea nu mai lucrează, atunci omul îşi consumă hrana întru păcat. Se face rob al trupului, adică al poftei şi al nesaţiului: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit” (Ps. XXXIII, 10). Oricum o astfel de răsplătire nu-i concludentă faţă de mâhnirea pe care i-o provoacă lui Dumnezeu nerecunoştinţa şi nerăbdarea noastră în împrejurările mai grele ale vieţii: „deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi” (Ps. CIII, 29). Atunci când poporul cârtea că moare de foame, Domnul Dumnezeu i-a trimis păsări zburătoare spre mâncare: „a plouat peste ei ca pulberea cărnuri” (Ps. LXXVII, 31) „şi i-a săturat pe ei” (Ps. CIV, 39). Dar când se credeau de acum mulţumiţi şi sătui, cu provizii suficiente, abia atunci Dumnezeu Şi-a arătat mânia, asprimea şi dreptatea: „mâncarea le era încă în gura lor, când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei sătui ai lor” (Ps. LXXVII, 34-35). La fel atunci când, după ce i-a hrănit cu mană în pustie (ei tot neavând încredere în El), au început să adune provizii mai mult decât era nevoie, Dumnezeu S-a supărat şi a oprit darul ceresc, iar tot ce a fost adunat în plus nu a mai putut fi consumat.
Din astfel de întâmplări reiese limpede că ceea ce doreşte Dumnezeu de la oameni este cu totul altceva decât ceea ce dorim noi oamenii de la El. Zis-a Domnul: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac. I, 28) Dar oare ce poate să însemne această putere de a stăpâni pământul ?... Oricum, cu totul altceva decât ceea ce cred oamenii că înseamnă. Ascultând cântările liturgice de laudă ale Bisericii, vom auzi zilnic intonându-se versetul: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Mt. V, 5) Cu alte cuvinte, în nici un caz nu-l fac pe om stăpân sau proprietar peste pământ documentele juridice, aşa cum cred oamenii necredincioşi! Auzi ce zice Scriptura: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui” (Ps. XXIII, 1) Iar omului îi zice cu ton ironic, dar părintesc: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. III, 19), „în sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat” (Fac. III, 19). Iată pământul moştenit, fericirea Raiului pierdut - regăsit încă din primele veacuri creştine de cei dintâi asceţi, nevoitori şi luptători pentru mântuire: tocmai în nesfârşitul pustiurilor egiptene, palestiniene, ale Siriei şi Ierusalimului ! Căci de atunci cântă Biserica: „Înflorit-a pustia ca şi crinul !”
Iată deci cum ar trebui să fim stăpânii pământului;nu chinuindu-l cu garduri şi cu ziduri, cu titluri de proprietate şi legi făcute de mâini omeneşti, ci sfinţindu-l cu faptele şi cu vieţuirea noastră: „omul sfinţeşte locul !”. Doar aşa se va preface „pustiul în iezer de ape, iar pământul cel fără de apă în izvoare de ape” (Ps. CVI, 35), aşa cum au reuşit să facă aceşti asceţi, mari trăitori ai unirii cu Hristos în viaţa lor pământească, redobândind starea adamică, uneori fiind hrăniţi de către sfinţii îngeri, iar alteori hambarele mănăstirilor lor umplându-li-se în chip minunat cu grâu şi cu merinde în urma rugăciunilor lor curate ! Nenumărate sunt astfel de exemple în Vieţile Sfinţilor – de la Antonie cel Mare şi Pahomie cel Mare până la Teodosie cel Mare şi Eftimie cel Mare sau Maria Egipteanca, ori tot atâţia nenumăraţi pustnici care trăiau vreme îndelungată, ani de zile, doar cu câte o traistă de pesmeţi, fără a mai simţi nimic altceva decât foamea şi setea de Dumnezeu; căci dorul de Hristos a luat locul nesaţiului gurii şi al pântecelui ! De un asemenea har face pomenire Sfânta Biserică în „Rugăciunea de binecuvântare a colivei”: „Doamne, Care pe cei trei tineri şi pe Daniil în Babilon fiind hrăniţi cu verdeţuri i-ai arătat mai frumoşi decât i-ai arătat pe cei hrăniţi cu multe desfătări…”. Tocmai pentru a înfiera alergarea după hrana trupului în mod nesocotit, cântă Psalmistul: „iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele” (Ps. XXXIII,10).
Şi astfel a ajuns omenirea din stăpână a pământului slugă a pământului şi roabă a nesăturării pântecelui. De-a lungul vremii s-a intervenit prin tot felul de metode ştiinţifice pentru ca pământul să fie obligat să-i dea omului ce şi cât îi cere: recolte bogate, munţi de pâine, de grâne şi de roade. La toate acestea însă, Dumnezeu, văzând ce face omul cu pământul, „l-a lăsat la mâna sfatului său” (Sir. XV, 14); şi astfel, „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii” (Ps. II, 4): a luat harul bucatelor ! Acestea nu mai dau săturare, aşa cum s-a întâmplat cu mulţimile din pustie la înmulţirea pâinilor. Din „cinci pâini şi doi peşti” (Mt. XIV, 17) au mâncat „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Mt. XIV, 21) iar la urmă „au strâns rămăşiţele de fărâmituri: douăsprezece coşuri pline” (Mt. XIV, 20). Iar noi, astăzi, mâncăm mai mult de douăsprezece coşuri de pâini şi peşti doar pentru ca la urmă să culegem trupuri bolnave, contaminate chimic, pline de boli digestive cronice şi afectate iremediabil de obezitate şi de multe alte maladii incurabile: tot atâţia oameni nefericiţi ajunşi robi pântecelui şi pământului…
Iar pentru păcatele lăcomiei omeneşti, până şi pământului i-a dat Dumnezeu boli şi dăunători de tot felul, şi multe alte pedepse care l-au sălbăticit atât ca răspuns la acţiunile omului asupra lui, cât şi în sine, ca natură – prin alunecări de teren, secete şi inundaţii, molime şi uscăciune, încât „spinii şi pălămida” (Fac. III, 18) au ajuns să fie podoaba frumuseţii lui! Atunci când Solomon Îl iubea pe Dumnezeu şi preţuia Înţelepciunea Lui, în toată fala şi mândria lui regală, totuşi, Dumnezeu îl compara pe strălucitul rege pământesc cu iarba pământului: „nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca vreunul dintre crini !” (Lc. XII, 27). Iată câtă frumuseţe a legăturii dintre stăpânul credincios şi întinderea stăpânirii sale -  împărăţia câmpului plină de ierburi moi şi flori frumos mirositoare (precum în Raiul cel pierdut), ne descoperă aceste cuvinte ale Mântuitorului !
Pentru a pune un hotar definitiv abuzului de încredinţare a omului pe seama nădejdii în hrana cea trecătoare şi stricăcioasă (adică în pâine mai mult decât în Dumnezeu), în Carantania, pe Muntele Ispitirii, Hristos i-a răspuns diavolului: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Mt. IV, 4), deşi acesta nu-i ceruse decât un lucru mic – o hrană nemuncită, necinstită, nemeritată. Era desigur un mod al lui, diavolesc, de a-L ironiza pe Dumnezeu: „zi ca pietrele acestea să se facă pâini !” (Mt. IV, 3); ca şi cum ai cere unui om: „zi pâinilor să se facă pietre” (ca o invitaţie la îmbuibare). Aşadar, o încercare prin care satana a dorit să-L persifleze pe Fiul lui Dumnezeu, necunoscându-I însă lucrarea şi neştiindu-I nici puterea: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini !” (Mt. IV, 3). Răspunsul lui Iisus a fost unul cu adevărat deplin Dumnezeiesc, fără ca satana măcar să priceapă ce cuvinte se rosteau în auzul lui şi care era puterea lor ce avea să-i provoace scârbă şi neputinţă în toată lucrarea lui demonică înveşnicită în rău şi în lupta de a chinui neamul omenesc. Hristos îi zice: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. IV, 4). Aceasta este de fapt rădăcina Euharistiei înseşi, ce avea să se răspândească apoi pe faţa întregului pământ ! Iar cele „cinci pâini şi cei doi peşti” (Mt. XIV, 17) sunt primul simbol euharistic şi cea dintâi adeverire că numai Dumnezeu poate binecuvânta, sfinţi şi hrăni toată făptura: „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. XXIV, 35). Ori de câte ori diavolul va voi să piardă un suflet, pocăinţa aceluia şi mâncarea din pâinea cea vie îl vor salva şi îl vor izbăvi, unindu-l cu Hristos: „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (In. VI, 54) şi „la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (In. VI, 24). „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer ! Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (In. VI, 51). Pe batjocoritorul diavol însă, îl umilise deja credinţa de diamant a slugii Stăpânului, Cinstitul Prooroc Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, atunci când la râul Iordan striga cu putere: „Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam !” (Mt. III, 9), vestindu-i astfel ispititorului de mai înainte răspunsul Creatorului la ispitirea de a-I cere pâine din piatră: prin Cruce Domnul avea să-i dea în schimb replica prefacerii pescarilor în Apostoli şi a păgânilor în Mucenici prin har şi binecuvântare şi prin mâncarea din „pâinea cea vie” – mulţime nenumărată de dreptcredincioşi temători de Dumnezeu !
Conflictul acesta dintre pâinea colhoznică şi Pâinea Euharistică se vede şi astăzi, în vremea noastră, aşa precum s-a şi văzut mereu în trecut pe pământ. Dar robii Domnului întotdeauna vor străluci pe bolta Bisericii şi vor sta mărturie vie că se cuvine să „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui - şi toate celelalte se vor adăuga vouă !” (Mt. VI, 33). Zis-a Hristos: „cine nu adună cu Mine risipeşte” (Mt. XII, 30) Să avem grijă ca în ţarina Mântuitorului grâul semănat de El să aducă boabă multă şi roadă pe măsură: „una o sută, alta şaizeci, alta treizeci” (Mt. XIII, 8). Cuvântul Sfintei Evanghelii este pâine şi hrană pentru suflet. Grija vieţii este o necesitate firească şi biologică, dar grija de suflet şi pâinea cea vie este o datorie supremă, sacră şi veşnică. A-I pretinde lui Dumnezeu servicii de  brutar sau de agronom ne e specific doar nouă, celor ce raportăm credinţa exclusiv la umplerea cămărilor şi a hambarelor. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a vestit mai dinainte că în vremurile de pe urmă lumea se va deda la lucruri netrebnice şi stricăcioase, uitând de cuvântul Scripturii şi de veşnicia vieţii celei viitoare: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte ! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.” (Apoc. III, 15) „fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie - şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol !” (Apoc. XIII, 17).
Pentru aceasta e nevoie ca de când suntem încă vrednici la minte şi la trup, în stare şi în putere, să căutăm din vreme o dreaptă cumpănire între strădaniile pentru cele două pâini ale lumii. Timpul câştigării pâinii celei pentru trup să nu fie mai lung şi mai preţios decât timpul pe care ar trebui să-l acordăm Pâinii celei duhovniceşti, Sfintei Euharistii: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” (Mt. XXVI, 26) „Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” (Liturghier). Iar un alt lucru pe care îl va cântări Hristos în cumpăna Tronului Înfricoşătoarei Judecăţi este acela ca - cele două pâini (puse în balanţa dreptăţii dumnezeieşti) să fie de o măsură: hrana pentru trup şi rugăciunea pentru suflet. În caz contrar, se va cântări mila noastră creştină la pâinea zilnică a trupului: dacă am hrănit pe sărman, pe văduvă şi pe orfan, pe sărac şi pe flămând, pentru că „jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi !” (Ps. L, 18). Poate te-ai rugat mai puţin; dar, iată, ai miluit mai mult – şi atunci greutatea pâinii pământeşti atârnă la Pâinea Vieţii, şi atunci nu vei mai auzi: „Nebune ! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi ?” (Lc. XII, 20) aşa cum păţesc de obicei cei ce cugetă întru sine precum bogatul din Evanghelie: „Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi” (Lc. XII, 18) şi „voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te !” (Lc. XII, 19). Să nu uităm nici de bogatul cel nemilostiv: „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison” (Lc. XVI, 19) „iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului” (Lc. XVI, 20-21). Şi nici de neizbânda strădaniei de auto-îndreptăţire a celor daţi de-a stânga Dreptului Judecător: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit ?!” (Mt. XXV, 44) - „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut !” (Mt. XXV, 45)
Grija vieţii m-a scos din Rai ! „Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin” (Lc. XVI, 27-28); iar Patriarhul Avraam răspunde: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei !” (Lc. XVI, 29) pentru că „dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (Lc. XVI, 31)
Iată, aşadar, în câteva rânduri de inspiraţie biblică şi patristică, înfăţişată balanţa vieţuirii între cele două pâini – cea omenească (hrană pentru trup), şi cea dumnezeiască, euharistică (hrană pentru suflet). Să avem permanent grijă ca hrana noastră zilnică între ogor şi altar să fie îngrădită cu harul lui Dumnezeu aşa precum a fost averea Dreptului Iov: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu ? N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul ?” (Iov. I, 9). Dar Dumnezeu a îngăduit ca diavolul să-l încerce pe Iov, ruşinându-l astfel pe ispititor. Întrucât s-a dovedit că, atât bogat cât şi sărac, Iov nu s-a răzvrătit niciodată împotriva Domnului Dumnezeu; ci doar a zis: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvântat !” (Iov. I, 21) Iar Psalmistul, cântând mila şi bunătatea, exclamă: „dreptul se îndură şi dă” (Ps. XXXVI, 21) dar „n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerşind pâine !” (Ps. XXXVI, 25) A milui pe sărac şi a hrăni pe sărman înseamnă de fapt să fii darnic tot cu Dumnezeu: „cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută !” „Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu !” (In. VI, 51) pentru că „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă - şi din belşug să aibă !” (In. X, 10)
De aceea, precum Hristos a hrănit mulţimile de oameni în pustie, această purtare de grijă revine astăzi, prin Apostoli, Părinţilor ierarhi şi preoţilor Bisericii (în ceea ce priveşte hrănirea cu Pâinea cea Vie, Sfânta Euharistie), dar şi tuturor creştinilor, fii ai Bisericii lui Hristos – mai ales în ceea ce priveşte hrănirea celor săraci cu pâinea „cea de toate zilele” (Iac. II, 15).

sâmbătă, 21 iulie 2012

Vederea trupească și vederea duhovnicească

„Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.” (Lc. XXIV, 16)
„Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte.”
(Mc. VIII, 18)
„Luminătorul trupului este ochiul.” (VI, 22)
„Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu.” (Ps. CXX, 1)
„Ochii Domnului spre cei ce se tem de Dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila Lui.” (Ps. XXXII,18)
„Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.” (Mt. XV, 14)
„Vai vouă, călăuze oarbe !” (Mt. XXIII,16)
„Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila.” (Mt. XXIII, 24)
„Fariseule orb ! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară.” (Mt. XXIII, 26)

În cuprinsul nenumăratelor învățături ale Sfintelor Scripturi, Sfinții Prooroci și Apostoli, inspirați de Duhul lui Dumnezeu, au folosit adesea diferite tehnici literare și mijloace stilistice pentru a face trimitere atât la puterea naturală a ochilor de a vedea lumina, cât și la neputința accidentală de a se mai bucura de aceasta din pricina orbirii. Dincolo de aspectul fizic, material, trupesc al lucrurilor, se face de fapt referire la aspectul spiritual, duhovnicesc, al stării lăuntrice a sufletului care – potrivit lucrării pe care o săvârșește – poate ajunge de la un preaplin al vederii dumnezeiești până la golirea produsă de uitarea lui Dumnezeu: „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut” (Ps. XIII, 3) Abaterea și netrebnicia pe care le constată cu profundă amărăciune Psalmistul înseamnă desigur întreruperea comuniunii dintre om și Dumnezeu, dintre pământ și cer, dintre Sfinții Bisericii triumfătoare și credincioșii Bisericii luptătoare, chiar și dintre semenii înșiși – cu proprii lor prieteni, cu rudele și cunoscuții – prin necunoașterea, dezinteresul sau nevolnica pricepere a voii sfinte a lui Dumnezeu, astfel pierzându-se din vedere lucrul cel mai important din rânduiala vieții creștine: integrarea în ceea ce numim comunitatea spirituală sau comuniunea duhovnicească.
Măsura vederii sau a nevederii omenești poate fi cunoscută prin exprimarea și considerarea în deplină libertate a tot ceea ce percepem prin raportarea la mediul înconjurător. Cel mai adesea vorbim de vedere în sensul strict biologic–trupesc, ca despre cel mai important dintre cele cinci simțuri, al cărui analizator – ochiul – este principalul senzor anatomic care ne pune în legătură cu toate cele din jurul nostru. A vedea înseamnă a stabili legătura interiorului cu exteriorul. Vederea furnizează nouă informații din zece asupra mediului înconjurător, nu numai în diferențierea luminozității, formelor și culorilor, dar și în orientarea în spațiu, în menținerea echilibrului și a atenției. Cei mai mulți oameni se limitează la a exprima vederea lucrurilor exclusiv prin percepția lor personală indiferent de orice alte criterii. Dar nu e totul doar să vezi. De multe ori omul întreprinde o vedere de ansamblu asupra realității, lipsită însă de spiritul de analiză. Cuvântul Sfântului Apostol  și Evanghelist Ioan „cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. IV, 1) se referă tocmai la posibilitatea înșelării ca abatere sau rabat de la perceperea realității: „însuşi satana se preface în înger al luminii” (II Cor. XI, 14) Putem așadar vorbi despre vedere pur și simplu ca simț trupesc, fizic, biologic, și care poate suferi unele deficiențe prin posibilele afecțiuni ale ochiului, ca organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina: „ era un om orb din naştere” (In. IX, 1) Astfel de deficiențe anatomice și fiziologice pot fi cauzate de diferiți factori interni și externi de influențare a stării de sănătate și pot fi remediate (sau nu) prin intervenția chirurgicală sau prin tratamente medicale corespunzătoare patologiei oftalmologice. Un exemplu în acest sens este cazul clinic al orbului din Evanghelie, căruia Iisus (ca „Cel prin Care cu adevărat toate s-au făcut”) „i-a uns cu tină ochii” (In. IX, 6) pentru a interveni (cu puterea Sa divină cu care l-a zidit pe om din țărână) în reglarea sistemului de elemente oculare sensibil la schimbările de lumină și capabil să le transforme în impulsuri nervoase: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere” (In. IX, 32) Relevant și semnificativ este faptul că Iisus săvârșește minunea spre slăvirea lui Dumnezeu: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (In. IX, 3)
Orbirea trupească produsă în timpul vieții pământești poate fi rezultatul accidental al multor cauze – uneori necunoscute, alteori de-a dreptul inexplicabile, de la caz la caz, în funcție de capacitatea individuală de prevenție a bolilor și de protecție a organismului fiecăruia. Sfânta Evanghelie însă nu pe acest lucru pune accentul. Și aceasta pentru că, în firescul duhovnicesc al lucrurilor, Scriptura ne învață că „Domnul înţelepţeşte orbii” (Ps. CXLV, 8) Adică le dăruiește o sporire a capacității de funcționare a tuturor celorlalte simțuri de care dispun pentru a echilibra astfel deficitul de sănătate. În cele ce urmează, însă, ne vom referi la vederea nu cu ochii trupului, ci cu cei ai sufletului – pe care o pot dobândi cei care (precum cei doi orbi pomeniți în pericopa evanghelică a Duminicii a șaptea de după Rusalii) sunt dornici de a primi darul lui Dumnezeu.
„Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. IX, 28) Întrebarea lui Iisus pare să fie o adevărată cercetare riguroasă, chiar stringentă, a stării sufletești din punct de vedere duhovnicesc. „Zis-au Lui: Da, Doamne !” (Mt. IX, 28) Drept pentru care „Iisus, văzând credinţa lor” (Mt. IX, 2) a trecut direct la lucrarea dumnezeiască vindecătoare: „Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă !” (Mt. IX, 29) Iată un mod de a interveni spre corectarea vederii despre care (științific) nu avem încă o explicație - ci doar spiritual, ca putere divină ea însăși dăruită de Mântuitorul prin poruncă Apostolilor și urmașilor lor, arhiereilor și preoților: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi !” (Mt. X, 8) Pentru că Iisus „a scos duhurile numai cu cuvântul şi pe toţi cei bolnavi i-a vindecat” (Mt. VIII, 16); „a văzut pe soacra lui Petru zăcând, prinsă de friguri. Şi S-a atins de mâna ei, şi au lăsat-o frigurile.” (Mt. VIII, 14-15)  - avea credință mare femeia aceea, nu era oricine, de vreme ce zice Scriptura că „s-a sculat şi Îi slujea Lui” (Mt. VIII, 15)
Și în cazul celor doi orbi Iisus verifică barometrul stării de sănătate nu după rezultatul analizelor medicale de laborator verificate prin prisma parametrilor de referință stabiliți anterior, ci după trăirea duhovnicească autentică exprimată prin credință: „După credinţa voastră, fie vouă !” (Mt. IX, 29), indicând prin aceasta credința lucrătoare de fapte bune ca pe acea stare lăuntrică a omului plăcută lui Dumnezeu. „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Mt. VI, 22) Iată cum lumina din interior va răsări și în exterior: „și s-au deschis ochii lor !” (Mt. IX, 30) Au văzut și trupește și duhovnicește totodată.
De aici putem trage câteva concluzii referitoare la diferitele moduri de vedere spirituală accesibile omului. În primul rând, vederea prin cunoașterea intelectuală. Aceasta poate forma un punct de vedere sănătos, dobândit prin acumularea de informații interpretate ca argumente ale cunoașterii. În acest sens Sfântul Apostol Petru scrie că „noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri” (II Petru I, 16) iar Sfântul Apostol Cleopa remarcă și el la rândul său problema absenței argumentelor cunoașterii atunci când Îi răspunde lui Hristos Cel Înviat că „nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt, și, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu” (Lc. XXIV, 22-23)
În al doilea rând, vederea prin trăire sufletească, adică prin convingerea profundă că Dumnezeu nu trebuie ispitit, cercetat. Pe Dumnezeu poți doar să Îl rogi, devenind insistent cu El, să fii perseverent, convins că poate să-ți împlinească cererea - și astfel reușești să te rogi cu adevărat: „toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea !” (Mc. XI, 24); „cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide !” (Mt. VII, 7)
În al treilea rând, vederea prin inteligența minții. Expresii precum „minte iute” sau „inteligență sclipitoare”, „gândire rapidă”, om care „prinde repede” sau „înțelege ușor” – sunt deseori și în mod obișnuit folosite în dialogul de la om la om cu privire la darul divin primit de vreo persoană, așa cum a fost înzestrată prin harul Duhului Sfânt și așa cum s-a format la ceea ce în popor se numește „școala vieții”.
Există însă și o vedere dobândită din trăirea practică, aceea a modelului paterical, care formează conținutul și esența înțelepciunii proprii bătrânilor îmbunătățiți și asceților cu discernământ: „ - Dă-mi un cuvânt de folos, avva !; - Fiule, să ne rugăm ca Duhul Sfânt să ne lumineze mintea spre cuvânt cu putere multă, lucrător !” („Patericul Egiptean”). Această cunoaștere din trăire și din practica nevoinței rugăciunii neîncetate unite cu postul și cu privegherea au o cu totul altă valoare înaintea Domnului Dumnezeu. A oferi sfaturi și povețe numai din lecturile întreprinse, sau numai pe baza informațiilor dobândite exclusiv prin studiu cărturăresc, ca simplu proces de acumulare a cunoștințelor generale despre lucrările lui Dumnezeu – este ceva care ne va aduce la cuvântul mustrător al lui Iisus: „Nu ştiţi ce cereţi !” (Mt. XX, 22) și al Apostolului Său, marele Iacov: „nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri” (Iac. II, 3) Nu degeaba, cu alt prilej, Mântuitorul îi îndeamnă pe ucenicii Săi, în cele ce privesc trăirea și practica vieții duhovnicești: „nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Mc. XIII, 11); și iarăși, în același sens: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. XIV, 23) Deci, din punct de vedere spiritual, omul începe să deschidă ochii cunoașterii, adică să pătrundă în miezul tainei, în lucrarea ei, doar pe calea sacramentală a Euharistiei: „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. XXIV, 35) Așadar, Sfânta Împărtășanie a fost atunci pentru ei (și rămâne și astăzi pentru noi) calea prin care „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. XXIV, 45) și unicul mod de întâlnire vie și adevărată cu Dumnezeu.
În ceea ce privește însă vederea duhovnicească, este cazul să fim cu mare grijă și atenție, pentru că luptele spirituale se duc necruțător pe toate fronturile: „mulţi sunt cei ce se luptă cu noi din înălţimi !” (Ps. LV, 2); „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efes. VI, 12) Așa se face că, într-o astfel de confruntare, Apostolii (nedumeriți și contrariați) Îl întreabă pe Hristos – cu privire la demonul surd și mut: „De ce noi n-am putut să-l scoatem ?” (Mt. XVII, 19) Iar răspunsul vine pe măsura lipsei lor de cunoaștere a duhurilor și a răutății lucrărilor lor: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. XVII, 21) Același lucru macină întreaga lume contemporană și astăzi, după două mii de ani de creștinism. Hristos a rostit atât un îndemn puternic (și ferm totodată) -  „cine are urechi de auzit, să audă !” (Mt. XIII, 9) – cât și un avertisment plin de seriozitate: „oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere !” (Lc. XII, 48) Drept pentru care Iisus, rezolvând în chip minunat și mai presus de fire problema orbirii trupești (vindecând nenumărații orbi pe care i-a întâlnit în cale), ridică însă și problema mai grea a orbirii spirituale. Tocmai pentru că în lucrarea de mântuire talantul trebuie înmulțit, nu îngropat: „se cuvenea ca tu să pui banii mei la zarafi iar Eu, venind, aş fi luat ce este al Meu cu dobândă” (Mt. XXV, 27) Părintele Arhimandrit Cleopa amintea deseori în predicile Sfinției sale un cuvânt de la Sfinții Părinți ai monahismului, care suna astfel:  „rușinându-mă de cele ce învăț pe alții, voi începe și eu a face cele de folos  pentru mântuire” (Convorbiri duhovnicești, vol I)
În vremea noastră, cei doi orbi care vin înaintea lui Hristos, cerșind harul vederii și mila iertării păcatelor, reprezintă (credem noi) pe de o parte societatea „lumească”, zisă „necredincioasă” sau „nebisericoasă”, iar pe de altă parte societatea „eclezială”, zisă „credincioasă” sau „bisericoasă”. Societatea modernă, doldora de „cunoștințe științifice” și „materialism dialectic și istoric”, vătămată adânc de înfumurarea economiei și politicii atotbiruitoare, greu (sau deloc chiar) își mai pleacă genunchii în fața Icoanei lui Hristos sau urechea la sfintele Lui învățături. Pe de altă parte, dificultatea în care îl pune Biserica (cu toate canoanele și legile ei aspre, cu mulțimea interminabilă a rânduielilor și diversitatea amețitoare a tradițiilor, cu restricțiile și prescripțiile ei complicate) pe bietul om modern „liber-cugetător” și „emancipat” de orice prejudecăți, ajunge cu timpul să îl transforme pe acesta într-un creștin de fațadă, în realitate un orb fără credință încercată, tocmai pentru că nu mai primește tratamentul (dureros și amar prin osteneala pe care o implică) necesar vindecării - prin ridicarea din sclavia confortabilă a păcatului... Și astfel, precum spune marele Pavel, „îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Tim. IV, 4), căutând „păstori” al căror cuvânt să le gâdile auzul și să le spună doar ceea ce vor ei să asculte și să audă: „nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor” (II Tim. IV, 3)
Adormirea conștiinței devine astfel miopia necunoașterii, glaucomul încăpățânării și împotrivirii față de voia sfântă a lui Dumnezeu și cataracta învățăturilor greșite care rătăcesc mintea omului, abătând-o la „dumnezeu străin” (Ps. LXXX, 8), împingând pe credincios de la dreapta viețuire la formalism schizoid și superficialitate bolnavă. „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine !” (II Tim. I, 13) strigă Sfântul Apostol Pavel către urmașii săi. Așa doar pot creștinii să aleagă calea spre Lumină: „Eu sunt Lumina lumii” (In. VIII, 12) „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In. XIV, 6) ! Vederea sănătoasă este de fapt întâlnirea cu Dumnezeu, păzirea poruncilor Lui, nădejdea de mântuire și întărirea în credință: „Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă. Toate ale voastre cu dragoste să se facă” (I Cor. XVI, 13-14) Iar intrarea lui Iisus în lume se face prin ușa inimii și a voinței fiecăruia dintre noi:  „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. VIII, 34) De aceea, în fața lumii stă încă larg deschisă și primitoare ușa Bisericii care ne cheamă pe toți la mântuire: „stâlpul şi temelia Adevărului” (I Tim. III, 15) Și tot așa cum afecțiunile foarte delicate ale gingașilor ochi se descoperă greu, tot așa și vederea duhovnicească greu se dobândește. Omul care o are nu știe că o are; îi simte doar dulceața și îi recunoaște lucrarea: „arătând ucenicilor Săi slava Sa pe cât li se putea” (Troparul Schimbării la Față) – nu pe măsura lui Hristos, ci pe măsura lor de cuprindere. La râul Iordan, la Botezul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul vedea deopotrivă trupește - „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor !” (Mt. III, 2), cât și duhovnicește: „Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt !” (In. I, 33) Cine mai vede astăzi pe Duhul Sfânt ?! „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. V, 8) Și Sfântul Apostol Pavel a ajuns să intre în lucrarea Duhului Sfânt dincolo de pricepere: „a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. XII, 4) „fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu” (II Cor. XII, 2)
Această lucrare sublimă a vindecării ochilor sufletești (adică de tămăduire a minții) se poate realiza numai prin păzirea cu strășnicie a sfintelor învățături revelate nouă din Cer: „ştiu de unde am venit şi unde Mă duc” (In. VIII, 14); „Mă duc la Cel ce M-a trimis” (In. XVI, 5) și „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi! Nu vă voi lăsa orfani” (In. XIV, 16-18)
Biserica are cea mai mare responsabilitate și putere în vindecarea umanității decăzute (cu condiția ca sfințiții ei slujitori să cunoască bine boala, altfel ...„dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” - Mt. XV, 14); avem în acest sens exemplul dureros al acestor „călăuze oarbe” (Mt. XXIII, 16): „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei îndoit decât voi” (Mt. XXIII, 15) Lipsa de instruire spirituală face din lucrătorii viei orbii teascului duhovnicesc care sălbăticesc via. Poruncile devin obiceiuri, obiceiurile devin lege, legea devine neorânduială, neorânduiala devine obișnuință, obișnuința devine boală, boala slăbănogește trupul și chinuiește sufletul – iar în final sufletul îl pierde pe Dumnezeu: „Nu vă cunosc pe voi !” (Mt. XXV, 12) Dar oare - „Doamne, Doamne, au nu în Numele Tău am proorocit şi nu în Numele Tău am scos demoni şi nu în Numele Tău minuni multe am făcut ?” (Mt. VII, 22)... la care Hristos iarăși le va răspunde: „Nu vă cunosc pe voi !” (Mt. XXV, 12) „căci Numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri” (Rom. II, 24) Păcatul săvârșit cu voia – dar minimalizat ridicol la nivel de „ispitire vrăjitorească”, toate patimile proprii puse în cârca „negativismului” altor persoane sau a tot felul de „influențe malefice” – magie albă, magie neagră, descântec sau tarot – toate acestea și toate cele asemenea lor nu sunt altceva decât semne evidente de orbire a povățuitorului care le crede valabile, le acceptă lucrarea, le predică și le propovăduiește ca „explicații” și „tâlcuiri” duhovnicești ale răului din viața omului, mai tari chipurile chiar și decât Legea și Puterea Domnului Dumnezeu... „Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude Numele Tău, Doamne !” (Ps. CXLI, 7); „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită !” (Mt. XXVI, 41); „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. VI, 14); „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos ?” (Rom. VIII, 35)
„Atunci S-a atins de ochii lor, zicând” (deopotrivă și nouă și creștinătății întregi): „După credinţa voastră, fie vouă !” (Mt. IX, 29)... „Şi s-au deschis ochii lor !” (Mt. IX, 30)
Dacă vom avea o credință sănătoasă, luminoasă, întemeiată pe învățătura și Jertfa lui Hristos, atunci vom culege și bucuria și roadele Învierii Lui: „bucurie Evei în locul întristării i-ai dăruit” (Binecuvântările Învierii). Dacă vom fi șovăielnici, lași, fricoși, leneși și comozi, așteptând „ajutor social” de la Dumnezeu până și în viața duhovnicească, atunci probabil că vom auzi glasul lui Hristos, zicându-ne: „Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui” (Apoc. XXII, 12) „În Cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna !” (Apoc. XXI, 27) Și, - ferească Dumnezeu! -, nu cumva să ajungem să pățim ca Iuda care „aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat” (Mt. XXVII, 5)... Pentru că nu bogăția materială și nu banii au puterea de a cumpăra mila lui Dumnezeu, ci inima bună și curată, înfrântă și smerită – aceea ne va mântui ! „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. VI, 37) „iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela” (Mt. IX, 31)

vineri, 13 iulie 2012

Slăbănogirea omului - plata îndepărtării de Dumnezeu

„Putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele.” (Mt. IX, 6)
„A suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (In. XX, 22-23)
„Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.” (Mt. XVIII, 18)
„Pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăveşte trupul, şi slăbeşte sufletul meu” (Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu)
„Doamne Dumnezeule, Mieluşelul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, Cel Ce ridici păcatul lumii, miluieşte-ne pe noi, Cel ce ridici păcatele lumii ! ”(Doxologia Mare)
„Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin !” (Molitfelnic)
Învăţăturile Sfintei Evanghelii cuprinse în parabolele Mântuitorului au rămas la fel de actuale acum, în vremea noastră, ca şi atunci, în urmă cu două mii de ani. Pentru că atât conţinutul poftei cât şi forma păcatului au rămas aceleaşi. Singurul lucru nou care se petrece în lume este păcătuirea sau îndreptarea fiecărui om prin propria sa voinţă. Voinţă care poate fi pusă în lucrare fie spre săvârşirea binelui, a faptelor bune, spre împlinirea virtuţilor (ca răspuns la întrebarea lui Iisus - „Voieşti să te faci sănătos ?” – In. V, 6), fie spre săvârşirea răului, a faptelor rele, adică a păcatelor. Cuvântul Scripturii - „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Mt. XXVI, 41) ne arată desigur faptul că putem greşi şi păcătui chiar şi fără să voim în mod intenţionat aceasta. Concepţia duhovnicească a Sfântului Apostol Pavel (anume formulată pentru a sensibiliza inima împietrită în nesimţire şi nepăsare prin păcătuirea fără măsură şi fără oprire) este exprimată în constatarea aducătoare de smerenie: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc…” (Rom. VII, 19) Acesta este un cuvânt care totuşi poate da un anumit curaj omului care păstrează o urmă de conştiinţă în raţiunile vieţuirii sale pe pământ. Şi tot marele Pavel formulează magistral povaţa părintească (pe cât de elegantă în exprimare, pe atât de categorică în cuprindere): „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos !” (I Cor. VI, 12) Altfel spus, orice alegere făcută în viaţă cu discernământ este o lucrare duhovnicească pusă ca o barieră în calea păcatului. Spunea Sfântul Antonie cel Mare că „de va vrea omul se va mântui, iar de nu va vrea nu se va mântui”; şi iarăşi: „de va voi omul – le poate pe toate câte le voieşte.” (Patericul Egiptean)
Pentru a înţelege anumite forme ale păcatului, trebuie să avem în vedere starea de după cădere a firii umane. Zice Scriptura: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu” (I Cor. XV, 45) şi „l-a lăsat în mâna sfatului său” (Sirah 15,14) Avem aşadar de a face cu o forţă de sine voitoare care gravitează în jurul unui punct. Atunci când te situezi în punctul numit „Adevăr” vei gravita în jurul lui Dumnezeu, adică în jurul virtuţii:„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (In. XIV, 6) Când gravităm în jurul altui punct, opus Adevărului, (numit „minciună” sau „adevăr strâmbat”) atunci deja nu mai vorbim de Adevărul absolut, Hristos - „Lumina lumii” (In. VIII, 12), ci vorbim de „tatăl minciunii” (In. VIII, 44) – diavolul. Aşadar, dacă nu mai gravităm în jurul Adevărului şi al virtuţii, atunci gravităm în jurul păcatului: doar „Adevărul vă va face liberi” (In. VIII, 32) pentru că „oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului” (In. VIII, 34) Robie care înseamnă suprimarea dreptului de a fi cu Dumnezeu.
Ce este interesant, însă, e că (pe orice poziţie s-ar situa) omul va reacţiona la fel. Adormindu-i conştiinţa, el nu mai realizează depărtarea sa de Dumnezeu. Şi totuşi, insistă ca Dumnezeu să-l asculte şi să-i împlinească cererile. Ba, mai mult decât atât – dacă în vechime strămoşul Adam a putut reproşa Domnului: „femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fac. III, 12), astăzi oamenii au de făcut reproşuri mult mai puerile: „dacă Dumnezeu e bunătate şi iubire şi dragoste - atunci cum de suportă atâtea rele şi nedreptăţi pe pământ ?” Dar nimeni nu se întreabă întru sine cum de nu ne pedepseşte Dumnezeu pentru mulţimea atâtor fărădelegi, de vreme ce pe Adam l-a pedepsit doar pentru o singură gustare din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului ?!... O astfel de atitudine nu reprezintă altceva decât tot o călcare a voii lui Dumnezeu şi o ofensă la adresa sfinţeniei Lui.
Oamenii vremurilor de astăzi nu mai vor să cunoască şi să recunoască gravitatea păcatelor săvârşite - fie din nepăsare, fie din lene, din uitare sau dezinteres. Cu toate că orice conştiinţă care se trezeşte mărturiseşte adevărul că noi, oamenii, suntem fii Unui Dumnezeu Răscumpărător Care Şi-a revărsat întreaga Sa iubire peste lume prin jertfa Fiului Său pe Cruce... Şi, mai mult decât atât, pentru a ne arăta în chip desăvârşit dragostea Sa părintească şi sfântă, ca unor fii adevăraţi nu nelegitimi, ne mai şi dă să-I mâncăm propriul Său Trup şi să-I bem propriul Său Sânge, „carnea euharistică”: „ şi Cuvântul S-a făcut trup !” (In. I, 14). La un asemenea prea-plin de iubire se adaugă şi faptele Cuvântului întrupat, Iisus Hristos – Cel Care, vreme de trei ani şi jumătate, a vindecat pe toţi cei bolnavi, a hrănit mulţimile flămânde, a tămăduit toată neputinţa în popor, arătând adâncă şi neţărmurită milă faţă de făptura umană, faţă de om – „regele creaţiei”. Prin însăşi viaţa Sa, pur şi simplu a explicat lumii că toate nesfârşitele suferinţe, boli şi neputinţe sunt rezultatul lucrărilor diavolului şi ale slugilor sale asupra omului care a pierdut legătura cu Dumnezeu: „ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia proorocul, care zice: «Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat !»” (Mt. VIII, 17) Căci „n-ai răbdat, Stăpâne, pentru îndurările milei Tale, să vezi neamul omenesc chinuit de diavol, ci ai venit şi ne-ai mântuit pe noi”(„Taina Sfântului Botez”); adică n-a suferit Cel Preafrumos ca frumuseţea chipului divin şi chemarea la asemănare întipărite în om prin chiar actul creării lui, să fie mutilate de păcat şi batjocorite spre râsul diavolului. Cât dor şi câtă dragoste şi ce desăvârşire a revărsat Sfânta Treime atunci când a cugetat întru Sine să facă o făptură care pe toate să le întreacă şi să stăpânească toată zidirea, … o icoană fidelă a lui Dumnezeu Cel nemărginit şi necuprins în persoana lui Adam – un microcosmos cu putinţă de văzut şi de atins, frumos şi delicat, făcut cu multă înţelepciune de către Dumnezeu, Ziditorul său: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră !” (Fac. I, 26)… Câtă iubire cuprinsă în strădania Creatorului de a-l asemăna pe om cu Sine Însuşi ! Aceasta este toată desăvârşirea iubirii Sfintei Treimi pentru creaţia Sa. Iar la toată această bunăvoinţă, omul s-a gândit să mulţumească Domnului Dumnezeu prin „sfătuirea de taină” cu vrăjmaşul şi potrivnicul Său, diavolul, şi prin urmarea cu rigurozitate a îndemnurilor acestuia: „în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu !” (Fac. III, 5); ceea ce a şi făcut ca omul, ajuns „dumnezeu” prin sine, să fie izgonit de la faţa Dumnezeului Celui viu şi adevărat. De-acum ajutorul omului este împletit cu blestem din partea lui Dumnezeu: „blestemat va fi pământul pentru tine ! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale ! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului ! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat.” (Fac. III, 17-19) Iar primul semn al slăbănogirii omului este tocmai alungarea lui de la faţa lui Dumnezeu: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce !” (Fac. III, 19) Cu alte cuvinte, nu mai eşti omul mistic, înduhovnicit, cum erai la început, luminos şi strălucitor. Căci ai pierdut nestricăciunea, pentru că ai pierdut lumina dumnezeiască. Prin neascultare, omul coruptibil, supus căderii, a ajuns corupt şi căzut. Am fost creaţi să fim călăuziţi şi păziţi de Dumnezeu prin cuvânt iar nu prin literă, fără Lege scrisă, căci „litera ucide, iar Duhul face viu” (II Cor. III, 6) Din nefericire, litera ucide tocmai pentru că – tot Scriptura o spune: „ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este !” (In. III, 6) De aceea, ceea ce dobândesc teologii cei adevăraţi, luminătorii Bisericii, rugătorii din pustie, prin trăire autentică şi aspre nevoinţe ascetice – nu e decât ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit ca dar dintru început, atunci când ne-a creat. E drept că Adam nu gustase încă dulceaţa Învierii, pentru ca să cunoască pe deplin, în chip matur, valoarea necuprinsă a iubirii pe care i-o dăruise Dumnezeu ca unui rege al întregii zidiri…
Un alt pas pe calea slăbănogirii, după trupul cel de lut, a fost îmbrăcarea în „haine de piele”, tâlcuite ca fiind mortalitatea biologică, firea animalică marcată de dulceaţa simţirii materialnice: „a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” (Fac. III, 21) Câtă slăbiciune şi câtă umilinţă, totuşi, să pierzi calitatea duhovnicească a puterii lucrării cuvântului şi să primeşti în schimb plăcerea propriei cărni, din pricina neatenţiei şi a lipsei de trezvie faţă de împlinirea poruncii lui Dumnezeu ! Iată cum lucrează păcatul în om: deşi Adam ştie că nu e bine să nu asculte şi să calce porunca, totuşi, mânat de poftă, o face - şi greşeşte: „femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii Raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul Raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi !»” (Fac. III, 2-3) Atunci – de ce a mai mâncat ?!... Tocmai pentru că a fost ispitit spre plăcerea simţurilor şi spre nesaţul poftei !... Şi iată ce descoperire grozavă a făcut omul după gustarea din pomul oprit: „au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte” (Fac. III, 7) Aceasta este starea de slăbănogire pe care o aşterne timpul peste om şi peste conştiinţa lui !
În schimb, dacă atunci mai avea o conştiinţă (căci, ruşinându-se, „s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului” - Fac. III, 8), acum umanitatea nu numai că nu se mai ruşinează, ba chiar se afişează încă şi mai despuiată şi mai destrăbălată decât atunci !... Atunci ascunzându-se doar de faţa Singurului Dumnezeu (deşi fără nici un rost, de vreme ce El Însuşi ştia preabine cum i-a creat), iar astăzi smintind prin dezmăţ până şi pe cei care încă nu s-au golit de tot la suflet, la minte şi la inimă… Intimitatea proprie firii umane e la originea ei un lucru îngeresc, fiind transmisă omului pe calea sufletului care este de provenienţă divină; la zidirea fiecărei persoane umane mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi „serafimii cei cu câte şase aripi - cu două acoperindu-şi feţele, cu două picioarele iar cu două înălţându-se, zboară, cântare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind: «Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot ! Plin este cerul şi pământul de slava Ta !»” (Isaia VI, 2-3), puterile trupeşti nefiind nici bărbaţi, nici femei - pentru că „nici nu se însoară, nici nu se mărită” (Mc. XII, 25) Dar lumea căzută a făpturilor omeneşti necinsteşte icoana creaţiei dumnezeieşti prin cele mai sinistre urgii ale plăcerilor nestăpânite potrivnice firii, care nu pot duce decât la întrebarea lui Hristos din Sfânta Evanghelie: „Ce este mai lesne a zice: «Iertate sunt păcatele tale !», sau a zice: «Scoală-te şi umblă !» ?” (Mt. IX, 5) Oare câţi dintre noi mai merităm iertarea sau mila lui Dumnezeu de vreme ce nici măcar nu mai conştientizăm măsura fărădelegilor noastre ? Omul a ajuns să fie supus atât slăbănogirii trupeşti, prin moartea dobândită de Adam prin mâncarea din pomul oprit la sfatul diavolului („în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit !” - Fac. II, 17), cât şi slăbănogirii sufleteşti, ca rezultat direct al păcatelor trupeşti săvârşite prin simţuri spre plăcerea carnală, prin lăcomie, îmbuibare şi poftă nestăpânită – până la moartea conştiinţei, atunci când tot alaiul patimilor ajunge un lucru firesc şi intră în normalitate. Aici intervine Dumnezeu, în Taina dezlegării prin pocăinţă – cheia împăcării cu Dumnezeu.
Dezlegare făcută în Numele Tatălui – prin mila Lui faţă de lume şi răscumpărarea ei prin jertfa Fiului Său – pentru ca aceasta să nu fie zadarnică, ci spre restaurarea desăvârşită a omului după chipul Raţiunii divine: „Legea Ta cugetarea mea este !” (Ps. CXVIII, 174)
Dezlegare făcută în Numele Fiului – aceea prin care se va mântui tot omul care păstrează în inima sa învăţăturile sfinte şi tainele minunate descoperite de către Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !” (In. XIV, 21) Această dezlegare de păcate este condiţionată şi de o altă etapă: iertarea lor. Ori iertarea implică oprirea păcatului şi înlocuirea oricărui viciu cu virtutea opusă acestuia. Altfel dezlegarea nu e lucrătoare pentru că nu e ziditoare: „iertate îţi sunt păcatele tale” (Mc. II, 5), „de acum să nu mai păcătuieşti !” (In. V, 14) Scris este că: „Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule !” (Mt. IX, 2) Semnalăm aici un lucru foarte important consemnat de către Sfinţii Părinţi: este nevoie să părăseşti păcatul cât încă îl mai poţi face pentru ca să iei cununa cea veşnică; pentru că, dacă te-a părăsit păcatul pe tine (din neputinţa firii), aceea nu este virtute înaintea lui Dumnezeu. E adevărat că slăbănogul menţionat în Evanghelie era suferind; dar avea credinţă şi părăsise deja de mult păcatul, şi de aceea a îndrăznit să se aproprie de Hristos şi să primească iertarea şi dezlegarea suferinţei sale: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă !” (In. V, 8) Aici stă probabil toată înţelepciunea cuprinsă în textul evanghelic: slăbănogirea te poate distruge mai rău decât păcatul în sine, prin laşitatea pe care ţi-o induce. Adică prin lipsa de curaj faţă de datoria de a răspunde pentru fapta săvârşită. Adam, auzind paşii lui Dumnezeu, s-a ascuns; n-a mai putut înfrunta întâlnirea cu El. Cântă Proorocul: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor !” (Ps. I, 1), „Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în Domnul” (Ps. II, 12), iar Apostolul adaugă: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita !” (Iac. I, 12) „Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta; când mă necăjesc, degrab mă auzi; ia aminte spre sufletul meu şi-l mântuieşte pe el !” (Prochimenul Mare, Vecernia Duminicii iertării) Omul lipsit de bărbăţie se ascunde de responsabilitatea păcatului săvârşit şi de urmările lui: „dar dacă Dumnezeu e bun şi milostiv, de ce nu ne iartă ?” s-ar întreba iarăşi cârtitorii. Dar ce ai făcut tu concret spre mântuirea şi curăţirea ta, ca să fii iertat ? Ca să fii iertat tu, ca om căzut din ispitirea diavolului, Hristos a murit pe Cruce. Zice Sfântul Apostol Pavel: „lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Gal. VI, 14) căci „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal. II, 20)
Şi, în fine, dezlegare făcută în Numele Duhului Sfânt: aceasta este „Cinzecimea” particulară a fiecăruia dintre noi, petrecută în mod personal, doar între noi şi Dumnezeu. Prin Duhul Sfânt ne curăţim solzii nevederii duhovniceşti, găsim calea de a ne reveni întru sine, precum fiul cel risipitor; descoperim pocăinţa vameşului, găsim drumul Damascului – acolo unde Hristos ne învăluie nu numai în Lumina Botezului, dar şi în iubirea Sfintei Euharistii. El vrea ca noi să ne întoarcem cu totul către Dânsul, slujindu-L şi cu mintea, şi cu inima, şi cu sufletul, şi cu tot trupul. El vrea să devenim cu toţii mădulare ale Lui, fiecare în parte. Căci Duhul Sfânt Însuşi doreşte să Se pogoare nu doar în chip de limbi ca de foc, ci ar vrea să Se reverse din belşug în şuvoaie de cascade, pentru a ne face vase sfinţite ale Bisericii lui Hristos. Aşa s-au preamărit sfinţii diaconi, preoţi şi arhierei ca slujitori ai harului Legii celei noi. Aşa au izvorât mir moaştele celor afierosiţi Domnului prin har, credinţă şi fapte bune – trupurile cele smerite ale Sfinţilor, osemintele lor vindecătoare: „bucura-se-vor oasele cele smerite !”(Ps. 50,9), prin necontenita rugăciune: „Rugaţi-vă neîncetat !” (Tes. V, 17)
„Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !” (Ps. L, 12), „Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii !” (Ps. CXLII, 10), „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte” (Lc. VII, 47) „că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă !” (Mt. IX, 13) Numai oamenii fără de Dumnezeu, care nu mai au credinţa cea adevărată, pot spune astăzi precum cei de acum două mii de ani: „Cine este Acesta care grăieşte hule? Cine poate să ierte păcatele decât Unul Dumnezeu ?!” (Lc. V, 21) Lor, însă, Iisus le va răspunde: „Nu vă cunosc pe voi !” (Mt. XXV, 12) pentru că „nu oricine Îmi zice: «Doamne, Doamne !» va intra în împărăţia cerurilor” (Mt. VII, 21), căci „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă - iar cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. XI, 12)
„Iar Iisus, cunoscând gândurile lor, răspunzând a zis către ei: Ce cugetaţi în inimile voastre ? Ce este mai uşor ? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală şi umblă ? Să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele !” (Lc. V, 22-24) „Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel Care dă oamenilor asemenea putere” (Mt. IX, 8): „în Numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi !” (Mc. XVI, 17-18) „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în Adevăr !” (In. IV, 24)

vineri, 6 iulie 2012

Demonizarea sufletească a călcătorilor de Lege


„Cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.” (Ps. CXL, 4)
„Nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor.” (Ps. I, 5)
„Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri.” (Ps. I, 6)
„Zis-a cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu !»” (Ps. LII, 1)
„Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (XLVIII)
Cercetând cu atenţie Sfintele Evanghelii care ne povestesc despre faptele săvârşite de Hristos Mântuitorul lumii, vom întâlni aproape la tot pasul relatări cu privire la nenumăraţi oameni aflaţi sub tirania demonilor: „au adus la El mulţi demonizaţi şi a scos duhurile cu cuvântul.” (Mt. VIII, 16); „era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare.” (Mc. I, 23); „L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat.” (Mc. V, 2); „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.” (Mc. IX, 17); „a certat duhul cel necurat, zicându-i: duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri în el !” (Mc. IX, 25); „era o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă.” (Lc. XIII,11)
Uneori, starea de demonizare nu se manifestă neapărat prin chinurile la care este supus de obicei cel îndrăcit, ci prin fapte potrivnice cuvântului Evangheliei – având ca pildă reprezentativă în acest sens comportamentul lui Iuda Iscarioteanul (cel care, ucenic al lui Iisus fiind, va sfârşi în chip viclean prin spânzurare).
Fără să ne propunem aici o analiză etimologică a noţiunii înseşi de „demonizare”, vom reţine doar faptul că există mai multe feluri de îndrăcire sau de posedare demonică, nu toate însă prezentând simptome exterioare vădite din care să rezulte limpede gradul de afectare sufletească. Putem spune însă că unii din cei ce pătimesc astfel pot fi uşor tămăduiţi prin urmarea itinerariului spiritual al Sfintelor Taine ale Bisericii (începând de la Botez şi Mărturisire şi ajungând până la Euharistie şi Maslu), adică prin lucrarea pocăinţei prin post şi rugăciune – inclusiv prin „Rugăciunile de dezlegare” săvârşite de slujitorii Sfintelor Altare: „Este cineva bolnav între voi ? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în Numele Domnului şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav iar Domnul îl va ridica şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui !” (Iac. V, 14-15)
Pe de altă parte, însă, există şi se manifestă ca atare şi o formă de demonizare mult mai profundă care ţinteşte asupra persoanei umane prin trei căi de atac principale: prin minte (întrucât luminătorul sufletului este mintea – ai mintea murdară ? atunci şi sufletul tău va fi murdar !); prin inimă (acolo unde se dă atacul cel mai puternic, pentru a-l împinge pe om la răutăţi şi fărădelegi - „omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul rău din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele” - Lc. VI, 45); şi prin trup – care este casa sufletului, adică a omului lăuntric: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt” (I Cor. VI, 19) În acest punct, ajungem inevitabil la vorbele Sfântului Apostol Pavel: „iar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste” (II Tim. II, 20) Păcatele mari, grosolane, aduc asupra omului cele şapte duhuri ale răutăţii sau patimile de căpetenie, precum stă scris: „El S-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni.” (Mc. XVI, 9): mândria, mânia, lăcomia, lenea, întristarea, desfrânarea şi iubirea de arginţi. Altfel spus, prin faptele cele rele trupeşti facem din mădularele noastre mădularele satanei. Iar de aici rezultă şi interminabila listă a tuturor păcatelor săvârşite prin intermediul celor cinci simţuri - cu văzul, cu auzul, cu gustul, cu mirosul şi cu pipăitul: „Cine va fi curat de murdărie ? Nici măcar unul. Chiar dacă ar fi numai de-o zi viaţa lui pe pământ.” (Iov. XIV, 4-5); „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I In. I, 8)
Pentru a cerceta mai adânc aceste lucruri, vom semnala faptul că cel dintâi semn de demonizare în lumea contemporană stă tocmai în împietrirea inimii prin adormirea conştiinţei. Odată ce omul nu mai este receptiv la cei din jurul său, la suferinţa lor, la nevoile lor – apare primul zid între Dumnezeu şi om: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. XXII, 39) Când citim în Sfânta Evanghelie ne dăm foarte bine seama cum lipsa de compasiune faţă de semeni şi faţă de suferinţa lor ne desparte de Dumnezeu: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut !” (Mt. XXV, 45) şi de aceea: „nu vă cunosc pe voi !” (Mt. XXV, 12) O astfel de situaţie ne este foarte expresiv înfăţişată în pilda samarineanului milostiv: „un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături” (Lc. X, 31-32) Aici se vede cel mai bine absenţa legăturii cu Dumnezeu în relaţia de la om la om, reliefându-se astfel conştiinţa adormită care conduce la formalism şi ritualism – în nici un caz la jertfa de sine pentru aproapele prin sacrificarea măcar într-o minimă măsură a unei părţi din timpul şi programul interesului nostru personal. Scrie Sfântul Isaac Sirul: „folosul aproapelui este roada ta” (Filocalia, vol al X-lea); iar o zicală din popor sună aşa: „milostenia sparge cerul şi ajunge direct la picioarele Tronului lui Dumnezeu”. Odată stricată şi împietrită, inima devine izvorul tuturor relelor: „din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea” (Mc. VII, 21-22)
O a doua etapă a demonizării rezultată din sporirea în răutate prin adăugarea de păcate peste păcate, implică pe lângă lipsa de compasiune pentru aproapele şi o formă de egoism feroce, de mentalitate strict „legistă” cu privire la mântuire, prin … „grija de aproapele” ! Dar  ce fel de grijă ? Oare grija mamei faţă de prunc sau a fratelui mai mare faţă de cel mai mic ? Nu, nicidecum – ci dimpotrivă ! Unei astfel de „griji”, Mântuitorul îi răspunde: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi !” (Mt. VII, 1); „de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă ?” (Lc. VI, 41); iar Sfântul Apostol Iacov adaugă: „nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor, căci cel ce grăieşte de rău pe frate ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău Legea şi judecă Legea; iar dacă judeci Legea nu mai eşti împlinitor al Legii, ci judecător al ei” (Iac. IV, 11) Sub masca falsei corectitudini şi prin exagerarea ostentativă a „grijii” faţă de aproapele - se începe un adevărat plan de „mântuire” a semenilor ! Aici raţiunea bolnavă munceşte din greu pentru a scormoni şi a născoci tot soiul de ascunzişuri, de neconcordanţe, de „ilegalităţi”, de neputinţe şi de slăbiciuni – dar evidenţiate nu cu scop de îndreptare, ci de clevetire şi de denigrare. Vorbirea de rău (care este odrasla invidiei, a zavistiei, a urii şi a geloziei – patimi ce îmbracă foarte uşor veşminte de … „temei teologic” !) şi defăimarea vin în sprijinul cârcotaşului, a cârtitorului şi clevetitorului, pentru a-i masca de fapt propria frustrare, neputinţă şi incompetenţă care, confruntate cu meritele aproapelui, ajung să îl ardă pentru că nu le suportă !
Boala aceasta sufletească este o măcinare continuă a omului „slab de înger”, care uită complet de grija faţă de sine, de propria sa oglindă sufletească, de mărunţimea cugetului său şi se preocupă mai mult de „grija” de mântuire a aproapelui… Nevindecabila boală (iremediabilă şi irevocabilă ca diagnostic) paralizează bunul mers al societăţii noastre la toate nivelele ei, de la adulţi şi până la copii – deoarece se transmite printr-o educaţie defectuoasă sau neglijentă. În astfel de situaţii, de cele mai multe ori ne este dat să auzim ca justificare pretextul penibil: „m-am smintit !” Dar oare de ce dovedim atâta neglijenţă şi lipsă de atenţie, când sminteala vatămă ambele suflete – atât pe cel smintit cât şi pe cel smintitor ? Nu degeaba a spus Iisus: „Vai lumii, din pricina smintelilor !” (Mt. XVIII, 7) – pentru că despre unul ca acesta (care s-a smintit) se poate spune că şi-a ratat startul de mântuire, preocupat fiind de smintelile altora, nu de propria sa lucrare sufletească, neluând aminte la cuvântul Psalmistului: „cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.” (Ps. CXL, 4) Şi tot Mântuitorul Însuşi ne atrage iarăşi atenţia: „vai (şi) omului aceluia prin care vine sminteala !” (Mt. XVIII, 7) - altfel spus, încă un suflet osândit, pierzând şansa mântuirii… Căci şi unul şi celălalt, lipsiţi fiind de virtutea dragostei creştine, se îngreuiază unul pe altul în drumul lor către împărăţia lui Dumnezeu. Scris este: „voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat !” (Lc. XI, 52)
Aici demonizarea se adânceşte până la necredinţa sfidătoare - prin ignorarea totală a poruncilor divine, prin luarea în râs a învăţăturilor Scripturii, prin lepădarea lucrării duhovniceşti, totul culminând cu rătăcirea sufletească – iar uneori chiar cu rătăcirea minţii… Dacă împietrirea inimii cumva s-ar mai putea dezlega prin semne, prin sfaturi, prin încercări, cu ajutorul semenilor sau prin lucrarea de misiune a Bisericii (printr-o predică, printr-o rugăciune, printr-o Slujbă Sfântă – fie ea Taină sau ierurgie), în schimb rătăcirea minţii conduce de-a dreptul la dezastre ireparabile !  Pătimaşul fără oprelişte, hulitorul de cele sfinte, ateul, vorbitorul de rău, calomniatorul – toţi aceştia par foarte interesanţi înaintea propriilor lor ochi ! Atât de interesanţi încât părerile lor personale devin „dogme” şi „canoane”, sunt convinşi că ei deţin adevărul absolut, singuri îşi aşează piedestal propriei personalităţi, devenind sărmanii victimele propriilor victimizări !... Iar dacă vreodată li s-ar face observaţia că ceea ce spun sau susţin nu ar fi chiar adevărat, replică îndată: „atunci de ce Dumnezeu nu ne-a pedepsit până acum ? Asta nu înseamnă că avem dreptate ?!…” Şi dacă îi întrebi, ei din modestie şi din smerenie nu vor să spună toate câte ştiu şi au văzut, pentru că „sminteala” ar fi atunci cu mult mai mare decât s-ar crede…! Având însă foarte multă „bunăvoinţă”, păstrează o anumită măsură în descoperirea „neregulilor” şi a „fărădelegilor” care-i împresoară de pretutindeni !
În cele din urmă, cea mai de jos treaptă a demonizării, mai adâncă şi mai gravă decât împietrirea inimii şi decât rătăcirea minţii, este întunecarea totală sau orbirea sufletească. Pe această treaptă faptele omului nu mai au nici un reper moral sau spiritual. Se produce atât pierderea echilibrului raţional cât şi dezintegrarea omeniei din noi, precum zice şi Sfânta Evanghelie: „oare, fiii cărui duh sunteţi ?” (Lc. IX, 55); iar Apostolul îndeamnă:  „cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu !” (I In. IV, 1); pentru că „dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult !” (Mt. VI, 23), căci „cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge !” (In. XII, 35) Pildă mustrătoare în acest sens, ca un avertisment înfricoşător, ne stă în faţa ochilor soarta lui Iuda Iscarioteanul: „după împărtăşanie - a intrat satana în el !” (In. XIII, 27); „deci, după ce a luat acela bucăţica de Pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte…” (In. XII, 30)
Tot astfel, demonizaţii de ieri sau de azi pierd contactul cu Legea scrisă a lui Dumnezeu, rup Legământul Lui cu noi şi aleg învăţătura greşită a rătăcirilor de care nu va mai răspunde însă nimeni altcineva în locul lor – ci doar fiecare în nume propriu ! Dar nu sub adumbrirea harului dumnezeiesc, ci părăsiţi de Duhul Sfânt şi lăsaţi la „sfatul” minţii lor trufaşe: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei !” (Ps. II, 4) Iar de aici – finalul tragic: îmbrăţişarea ateismului şi a necredinţei, a sectelor sau a altor religii – unii reuşind să încheie chiar şi pact cu diavolul. Iar consecinţa cea mai răspândită astăzi a acestei lepădări de dreapta credinţă este apelarea la vrăji, farmece şi descântece – tot atâtea inepţii ale unor minţi netede cu raţiunea diluată, care împart iluzii comerciale oamenilor lipsiţi de un suport sufletesc sănătos, sub forma feluritelor „suveniruri” banale şi ridicole – de la găina din ogradă până la haina personală sau tot felul de „licori” şi „elixiruri” codificate cu tot felul de formule fantasmagorice, storcând astfel buzunarele celor cu minte şi credinţă slabe, înşelând oameni rând pe rând, de la intelectuali de marcă până la mediocri de duzină, făcându-i să reducă în mintea lor pe Dumnezeu şi voia Lui cea sfântă la câteva mărunţişuri materiale infecte – care să ţină loc de „dumnezeu” – precum făcuseră odinioară evreii în pustie: „au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă !” (Ps. CV, 20)
În vremea noastră, două milenii întregi de creştinism sunt anulate prin lenea, nepăsarea, uitarea, comoditatea, dezinteresul faţă de Adevărul–Hristos şi conştiinţa adormită a creştinilor aflaţi în căutarea acerbă a unui Dumnezeu Căruia să-I strige din răsputeri: „dă-ne totul pe degeaba căci noi nu ne putem osteni şi nevoi !” În ciuda tuturor acestora, Iisus Euharistic veghează dintru înălţimea Sfântului Prestol la mântuirea noastră, iar demonizaţilor acestei lumi fără de Dumnezeu nu le rămâne decât să strige neîncetat: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti ?” (Mt. VIII, 29) Precum atunci - aşa şi acum: oamenii decăzuţi din har şi refugiaţi la „adăpostul” propriilor lor patimi de ocară, Îl roagă pururea pe Iisus „să plece din hotarele lor” (Mt. VIII, 33) Adică din comoditatea lor spirituală, materială, financiară, ca să nu-i mai „obosească” cu atâtea „obligaţii” şi „îndatoriri” creştine… Scris este însă că Iisus le va răspunde fără de cruţare: „Nu vă cunosc pe voi !” (Mt. XXV, 12), „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui !” (Mt. XXV, 41) Căci „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii !” (In. 5,29); dar „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. VI, 37) căci „pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu.” (II Cor. IX, 7)