Fără nici cea mai mică îndoială, sfânta rugăciune - numită de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii ”împărăteasa faptelor bune” - este fapta bună cea mai importantă pentru mântuirea sufletului, care îl aduce pe om la preadorita întâlnire cu Dumnezeul Cel Viu. Tocmai de aceea împlinirea ei nu depinde - şi nu trebuie să depindă ! - nici de spaţiu, nici de timp. „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tesaloniceni 5, 17) strigă Apostolul peste veacuri; iar David Regele-Psalmist cântă: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda lui în gura mea” (Psalmul 33, 1) şi iarăşi: „În tot locul stăpânirii Lui binecuvintează suflete al meu pe Domnul”. (Psalmul 102)
Lucrarea rugăciunii poate fi săvârşită atât personal, individual, ca pravilă de chilie, cât şi comunitar sau obştesc, în sfântul locaş, ca rânduială bisericească după tipic; aceasta o întâlnim la toate praznicele împărăteşti ca şi în ajun de sărbătoare atât în bisericile de enorie din sate şi oraşe, cât şi în sfintele vetre monahale, fie ele mănăstiri mari sau schituri mici. Rugăciunea ce se face necontenit de către poporul creştin este felurită: de cerere, de mulţumire şi de laudă. Cererile sunt rugăciuni adresate lui Dumnezeu în diferite prilejuri ale vieţii numite „cereri de folos”: sănătate, iertare de păcate, ajutor, spor şi ieşire din necazuri pricinuite de diavolul sau de semenii noştri. Rugăciunea de laudă este de preamărire a lui Dumnezeu pentru puterile şi harul pe care le revarsă creştinilor care Îl cheamă, precum şi pentru darurile bogate oferite lumii: pacea, soarele, căldura, hrana, apa etc. Rugăciunile de mulţumire sunt rugăciuni adresate lui Dumnezeu pentru orice ajutor primit de la Dânsul, cum ar fi ieşirea cu bine dintr-o încercare, izbăvirea de necaz, vindecarea de boli şi cele asemenea.
Ceea ce trebuie să ne facă atenţi este acest aspect: rugăciunea poate ajunge sau nu la Dumnezeu. Dumnezeu primeşte rugăciunea noastră şi o împlineşte luând mai întâi aminte la vrednicia sau nevrednicia cu care o rostim, adică cercetând starea sufletească în care ne aflăm: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Matei 5, 8) Altfel spus, rugăciunea să nu se facă întru păcat: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.” (Matei 5, 23-24) Psalmistul David ne îndeamnă: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale.” (Psalmul 49, 15)
Cel dintâi potrivnic al rugăciunii în viaţa creştinului este duhul trândăviei, lenea care stinge râvna duhovnicească, aducând în suflet lâncezeală, nepăsare și amânare. Aici trebuie să fim atenţi. Replica atât de răspândită astăzi - „n-am timp să mă rog !”, este de fapt un diagnostic dat sufletului: moartea sufletească sau lipsa de râvnă duhovnicească. Rugăciunea este inceputul căii mântuirii pentru că ani de zile învăţăm să ne rugăm. Abia după ani de zile de experienţă şi deprindere vom învăţa că rugăciunea este calea cea mai scurtă de întâlnire şi convorbire cu Dumnezeu. Prima treaptă este a rugăciunii rostite cu limba şi cu gura: „Atunci s-a umplut de bucurie gura noastră şi limba noastră de veselie; atunci se zicea între neamuri: "Mari lucruri a făcut Domnul cu ei !" (Psalmi 125, 2), „Lăuda-voi pe Domnul foarte cu gura mea şi în mijlocul multora Îl voi preaslăvi pe El” (Psalmul 108, 29), „Cu glasul meu către Domnul am strigat cu glasul meu către Domnul m-am rugat” (Psalmul 141, 1), „Doamne strigat-am către Tine auzi-mă!” (Psalmul 140, 1) Apoi, după aceste străduinţe, urmează o treaptă superioară, cea a inimii şi minţii. Aici rugăciunea se subţie ca firul care se toarce din caierul de lână, devenind fină şi înaltă, după măiestria fiecărui nevoitor. Aici Dumnezeu împleteşte har, harismă, dragoste şi iubire dumnzeiască: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37); această rugăciune este consemnată de Psalmistul David în felul următor: „Rugatu-m-am feţei Tale din toată inima mea” (Psalmul 118, 45). De aici începe firul de aur al rugăciunii înalte şi smerite : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine păcătosul”, Sfântul Macarie Egipteanul descoperindu-ne că la fiecare rostire tainică sau glăsuită cu smerenie, Hristos răspunde: „Iertate-ţi sunt păcatele tale, fiule !”. Este singura rugăciune accesibilă tuturor ştiutorilor sau neştiutorilor de carte, care vor să urce în calea mântuirii.
Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni (Iași)
