vineri, 27 august 2010

Maica Domnului ajută-ne !

          Motto:   „Preasfântă Nascătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi !”



            În cultul ortodox rugăciunile către Maica Domnului sunt cele mai frumoase, cele mai des  întâlnite, cum ar fi Acatistele, Paraclisele, Canoanele precum şi toate celelalte rugăciuni umilicioase rămase moştenire pentru noi din tezaurul Sfinţilor Părinţi care au preamărit-O pe Maica Lui Dumnezeu; toate acestea  arată cât de întru-tot-cinstită şi iubită este Maica Domnului de către crestini. Maica Domnului este de fapt deschizătoarea uşii milostivirii la tronul Lui Dumnezeu: „pentru că  rugăciunile Maicii tot pot spre îmblânzirea Stăpânului.” Cel mai adesea  Maica Domnului este invocată în rugăciunile de cerere, la necaz şi la durere, la suferinţă, la primejdii şi chiar în bucurii,- Maica Domnului este Cea care primeşte jertfa laudei de la cei  binecredincioşi.

            Pentru cei de alte credinţe, Maica Domnului este pur şi simplu mama pământească a Lui Iisus, fără a I se recunoaşte vreo putere, fiind socotită doar vasul prin care s-a împlinit voia Lui Dumnezeu în actul de mântuire a lumii. Dar ceea ce ar trebui să ştie toţi credincioşii, este faptul că, chiar mai presus de puterea Cinstitei şi de viaţă Făcătoarei Cruci, lăsată nouă „armă asupra diavolului”, Maica Domnului este Izgonitoarea dracilor, este Mângâietoarea necăjiţilor şi a sărmanilor, Vindecătoarea bolnavilor. Volumul „Minunile Maicii Domnului” cuprinde o parte din relevantele binefaceri revărsate asupra credincioşilor creştini care O preamăresc, precum şi a lumii întregi. De aceea în sânurile neamurilor Pământului care O cinstesc şi I se închină, locul special din inima rugăciunii adresate Mântuitorului Iisus Hristos îl are Maica Domnului.

            Azi, când lumea a slăbit în lucrarea harică a rugăciunii iar respectul şi evlavia dreptmăritorilor creştini către Maica Domnului s-au împuţinat şi au slăbit, din păcate aproape că a dispărut acea   lege nescrisă din inima credincioşilor de a da cinstea cea dintâi Maicii Domnului, de a-I preamări chipul prin icoana şi candela aprinsă la răsăritul caselor, aproape că s-a şters din viaţa credinciosului obiceiul preabinecuvântat al citirii  rugăciunilor către Maica Domnului, al intonării frumoaselor cântări ale Sfântului Ioan Damaschinul ori Plânsurilor Sfântului Efrem Sirul, ca şi al psalmodierii dulcelor rugăciuni  de umilinţă către Maica Domnului, care înmiresmează sufletul putred de patimi şi înmoaie inimile împietrite ale creştinilor prea-puţin-credincioşi. Grăbirea de altădată a credinciosului către nezăbavnicul ajutor al Maicii Lui Dumnezeu la orice vreme de întristare, de necaz sau de suspin, nu mai este de mult ceva firesc sau de la sine înteles. In schimb am optat cu toţii pentru  noile sincretisme moderne - talismane, magie albă sau neagră, spiritisme, ghicit în cărţi de tarot, prezis viitorul, “dezlegat” prin aşa-zisele farmece pe care le ticluiesc presupusele vrăjitoare, chipurile  pentru binele nostru ! Oamenii au decăzut spiritual părăsind filonul autentic al comunicării cu Dumnezeu prin rugăciune şi au luat calea falsă a înşelărilor satanice. Pierzarea sufletului vine din pierderea legaturii cu Dumnezeu. Prietenii şi mijlocitorii Lui ne aşteaptă să-I chemăm pentru a ne dărui ajutorul mult-râvnit. De aceea rămâne clar scris în conştiinţa poporului că „oamenii nu pot prezice viitorul” şi că “Anii şi vremile sunt în mâna Domnului”.

             Calea de rezolvarea a problemelor nu este graba, cârtirea, neliniştea şi agitaţia, irascibilitatea sau violenţa. Singura cale este în Duhul Sfânt, calea  smereniei şi rugăciunii cu inima înfrântă şi zdrobită, căci Dumnezeu trimite ca dintr-un arc bine încordat săgeţile  încercărilor- cum stă scris şi în Scriptură: dreptatea Lui asemenea cu “săgeţile fulgerului Său vor porni bine îndreptate şi vor lovi în ţintă, zburând din arcul puternic încordat al norilor.” (Înţelepciunea lui Solomon 5, 21). Numai Dumnezeu pedepseşte nedreptatea şi fărădelegea cu dreptate şi mânie atunci când „urâciunea pustiirii stă în locul cel sfânt” ! (Matei 24, 15). De aceea  „ Către Născătoarea de Dumnezeu cu osârdie să alergăm noi păcătoşii şi smeriţii, strigând din adâncul sufletului: Stăpână ajută-ne milostivindu-Te spre noi!” (Paraclisul Maicii Domnului)            

            Adevărul incontestabil al Scripturilor Sfinte păstrează mărturia Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca potrivit căreia  Maica Domnului a proorocit Ea Insăşi că: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic !” (Luca 1, 48). Iar la nunta din Cana Galileii tot Maica  Domnului este Cea care a cuprins esenţa învăţăturii şi îndemnurilor apostolice cu privire la Persoana Lui Iisus-Hristosul Domnului Dumnezeu: „Faceţi orice vă va spune El !” (Ioan 2, 5) Tocmai de aceea singura cale este rugăciunea curată adusă ca jertfă în Duhul Sfânt al Adevărului cu mireasmă de tămâie la flacăra lumânării sau a candelei pâlpâinde în liniştea nopţii în faţa precinstitei Icoane a Preasfintei Fecioare, aşteptând împlinirea cuvintelor prooroceşti şi mântuirea sufletelor noastre: pentru că “toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor,  şi Ţie Ţi se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!” (Rugăciunea Amvonului). Prin urmare, fără doar şi poate, orice altă părelnică scăpare şi amăgitoare salvare (la modul sincretist-ocultist) sunt spre pierzarea şi moartea noastră sufletească!

        Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi !


vineri, 13 august 2010

Incertitudinea sufletească şi moartea

             Una din expresiile frecvent întâlnite în popor, - chiar şi la o parte din cei care consideră că sunt creştini ortodocşi, este că „n-a venit nimeni de dincolo să spună ce-i acolo”cu toate că Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură ne limpezeşte cu mare exactitate înţelegerea dualităţii „rai veşnic – odihnă veşnic㔺i „iad veşnic – muncă veşnică”.
             Este ştiut faptul că există două tipologii de moarte: moartea păcătosului şi moartea dreptului. Moartea păcătosului are grozniciile şi semnele ei, aceasta înspăimântă şi pe creştin şi pe cel puţin credincios. Păcatosului şi celor asemenea lui, simplul gând la moarte le aduce oroare şi-i înspăimântă până la disperare: „moartea păcătosului este cumplită şi cei ce urăsc pe dreptul vor greşi”(Ps. 33, 20). Cel învechit în rele şi nepocăinţă are un zid şi o groază în a primi gândul acesta şi a înţelege că năprasna morţii este rezultatul slabei credinţe, a şovăielniciei şi oscilării în puţină credinţă şi necredinţă. Unii din aceşti păcătoşi socotesc în sinea lor că: „Voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.” (Lc. 12, 19) Dar uită Glasul Domnului care strigă: „Nebune ! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi ?” (Lc. 12, 20). „Aşa se întâmplă cu cel ce nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Lc. 19, 21) şi nădăjduiesc în agoniseala personală a mâinilor lor sau în socotelile minţii lor, uitând că firul vieţii, anii şi vremurile sunt în mână Lui Dumnezeu.
       Pe de altă parte avem moartea drepţilor ale căror „suflete sunt în mâna Lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele” (Sol. 3, 1) Tocmai aici este uşa Tainei la Dumnezeu, că numai prin tăria sufletului în deplină credinţă şi convingere interioară vom reuşi să înţelegem cât de mare şi bun este Dumnezeu şi cum El se descoperă cui voieşte: „Cât este de bun Dumnezeul lui Israel celor drepţi la inimă” (Ps. 72, 1).
          Grozăvia aceasta a încetării existenţei noastre biologice, adică moartea trupului deschide calea către manifestarea concretă şi simţirea a fiecăruia din noi în acel moment extraordinar, a vieţii şi dăinuirii sufletului. Ca urmare a acestui eveniment ce se va petrece cu fiecare din noi, dogmatica ortodoxă are o categorie aparte în care tratează în lumina Scripturistică şi Patristică, eshatologia (termen derivat din limba greacă semnificând „învăţătura despre ultimele lucruri”) particulară şi universală a sufletului omenesc. Mai precis , ce se va întâmpla cu sufletul de la ieşirea din trup până la patruzeci de zile şi apoi până la A Doua Venire întru Preamărită slavă, de toate neamurile văzută, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când va veni pentru Înfricoşătoarea Judecată. 

      Sfânta Scriptură ne relatează: „Şi a murit Lazăr şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam”(Lc. 16, 22), - iată moartea omului bun, căci cu toate că era şi sărac, nu s-a dedat la fărădelegi ci întru toate nădăjduia la mila Lui Dumnezeu şi era mulţumitor către El. O situaţie cu atât mai concludentă cu cât luase cele rele pe pământ, iar acum se bucura. Pericopa evanghelică ne expune: „A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.”(Lc. 16, 24 - 26) Sigur, să fie clar si categoric, nu a mers în iad pentru că era bogat, este incorect a crede acest lucru, ci a ajuns acolo pentru răutatea lui şi împietrirea inimii faţă de aproapele, pentru vanitatea şi zgârcenia inimii sale, pentru păcatul iubirii iraţionale a trupului său, a „iubirii de sine”.
            Fiecare din noi, oricât de săraci am fi material, avem o bogăţie ce poată fi împărţită aproapelui: un cuvânt bun, o mână întinsă, un ajutor la nevoie, o iertare, o încurajare, o îndrumare, o inimă deschisă şi iubitoare. În caz contrar cădem sub incidenţa cuvintelor Mântuitorului: „Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut”(Mt. 25, 45) şi consecinţa că: „Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25, 41)
            Moartea drepţilor este un act minunat de întâlnire a sufletui omenesc cu Dumnezeu, expresie a frumuseţii lăuntrice în comuniune cu izvorul a toată frumuseţea.
            Omul paşnic, blând, care s-a ostenit în lucrare duhovnicească aşteaptă întâlnirea cu Hristos ca pe o bogăţie la final de viaţă, o dorinţă mistuitoare de a gusta din Taina Împărăţiei. Sunt pline Patericele, Martirologiile, Scrierile Aghiografice de vieţile drepţilor şi sfinţilor care abia aşteptau cununa neveştejită a veşniciei alături de Hristos. Dar mântuirea este realizabilă prin truda ostenelii sufleteşti şi prin permanenta şi susţinuta dragoste de Dumnezeu: „Însă cei drepţi vor fi vii în veacul veacului şi răsplata lor este la Domnul şi Cel Atotputernic are grijă de ei” (Sol. 5, 1) căci cei ce se mântuiesc „nu mai sunt străini şi locuitori vremelnici, ci sunt împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef. 2, 1) şi „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui”(Ps. 67, 36). Tocmai de aceea Sfântul Apostol Pavel ne-a atenţionat în Epistolele sale: „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” (I Tes. 4, 13-14). Hristos a Înviat şi noi vom învia împreună cu El (I Cor. 15) căci „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta ? Unde îţi este, moarte, boldul tău ? ” (I Cor. 15, 55)
          Vedeţi, aceasta trebuie să fie atitudinea faţă de moarte si pregătirea de a ne întâlni cu ea: „Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă !” (I Cor. 16, 13) şi „sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul” (I Cor. 15, 58)
             Să luăm aminte, înainte de moartea trupului este mai de temut moartea sufletului, adică lipsa de credinţă şi comuniune cu Hristos prin cele şapte Sfinte Taine căci: „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. 6, 37)

sâmbătă, 7 august 2010

Duhul Sfânt şi cum îl putem pierde

           
          „Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.”(In. 20, 22-23)
            Iisus Hristos, trecând prin Tabor, a dat ucenicilor Săi posibilitatea să cunoască puterea de dincolo de vederea pământească „arătându-le lor slava Sa pe cât li se putea”(Troparul Schimbării la Faţă). Cu alte cuvinte, ca drept dovadă că ochii de ţărână nu pot să privească dumnezeirea strălucind, cei trei apostoli au căzut cu faţa la pământ.
Lumina taborică cea mai presus de fire, este emanaţie a dragostei Duhului Sfânt pentru umanitate. Dorinţa de izbăvire şi mântuire vine de la Duhul Sfânt. Până şi pe Golgota, - unde duşmanii Sfintei Cruci au crezut că pecetluind mormântul şi punând străji vor ascunde puterea Celui fără-de-început, Duhul Sfânt a rânduit ca viaţa să răsară din mormânt. Martorii pământeşti ai Învierii au fost miraţi atunci când cerul a rânduit îngeri, ca vestitori ai „acestui lucru nou sub soare” (Eccl. 1, 9), şi s-au uimit auzindu-i: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi ?” (Mt. 24, 5). Ei au dus vestea mai departe: „nişte femei de ale noastre au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu.”(Lc. 24, 23).
            Această lumină a Învierii a dăruit lumii o Biserică a iubirii, a harului, a iertării şi dezlegării. Dacă privim la tot ce înfăptuim în slujbele Bisericii, ca ierurgii şi cele Şapte Sfinte Taine, în toate este Mângâietorul, Duhul Sfânt. Fără Duhul Sfânt, credinţa nu ar fi lucrătoare. În apa Botezului invocăm  Duhul Sfânt: „Tu însuti dar, Iubitorule de oameni, Împărate, vino şi acum, cu pogorârea Sfântului Tău Duh, şi sfinţeşte apa aceasta”(Slujba Sfântului Botez). Tot Duhul Sfânt este pecetea lucrătoare în Sfântul şi Marele Mir la Taina Mirungerii creştine, şi aceasta în chip văzut: „pecetea harului Duhului Sfânt”. Acelaşi Duh Sfânt este în Epicleza Euharistică la Sfânta Liturghie: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, Nu-L lua de la noi...”.  În Sfânta Taină a Mărturisirii, Duhul Sfânt iartă păcatele prin pocăinţă: „te iert şi te dezleg cu puterea ce-mi este dată (de la Duhul Sfânt), în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”În Taina Sfântului Maslu, prin puterea Duhului Sfânt sfinţim untdelemnul pentru a dezlega şi tămădui bolile sufleteşti şi trupeşti. Duhul Sfânt vine în Taina Preoţiei şi lucrează prin clerici la „punerea mâinilor” (Fapte 8, 18) În toate cele şapte Taine, Biserica este un izvor nesecat de dăruire a Duhului Sfânt, prin tot ce primim, sfinţim şi binecuvântăm: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate”.
            Trebuie dar să ştim în mod simplu şi categoric că şi creştinului de rând, omului simplu, îi este asigurată dobândirea Duhului Sfânt prin puterea de rugăciune care ne este nouă la îndemână pentru unirea şi convorbirea cu Dumnezeu, „mărturisi-mă-voi Domnului” (Eccl. 51, 1). Rugăciunea este un dar al Duhului Sfânt, „Neîncetat vă rugaţi” (I Tes. 5, 17). Nu poţi iubi rugăciunea şi să fi lipsit de Duhul Sfânt, asemenea cum nu poţi iubi pe Duhul Sfânt fără rugăciune. Aceasta este măsura cea mai simplă de a cunoaşte pe creştinii iubitori ai Duhului Sfânt, care ard de dorul rugăciunii, nu pot fără ea şi trăiesc asemnenea psalmistului: „râvna casei Tale mă mistuie” (Ps. 68, 11). Rugăciunea este măsura împlinirii versului din psalmi: „fie Doamne mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine” (Ps. 32, 21). Rugăciunea înseamnă viaţă, adică Duhul Sfânt Care este viaţă, viaţă veşnică.
            „Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. 16, 7) ca să nu rămâneţi orfani, „Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu”(In. 14, 26).
            De aceea, văzând atâtea mijloace  la îndemână de a-L dobândi, acum vom putea înţelege că pierderea Duhului Sfânt se înfăptuieşte prin trei mari uriaşi: uitarea, lenea şi nepăsarea sau amânarea în rugăciune, ne spun dumnezeieştii Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Mai în detaliu căile de pierdere a Duhului Sfânt sunt: mintea necurată, adică cugetătoare de lucruri rele prin imaginaţie şi raţiune; trupul necurat, prin pofte şi patimi de orice fel; şi sufletul necurat, lipsit de lucrarea Tainelor, mai ales de pocăinţă şi Euharistie, care cresc pe om în Duhul Sfânt.
            „Duhul să nu-L stingeţi” (I Tes. 5, 19), „să umblăm în lumină, cât avem Lumina” (I In. 1, 7) altfel timpul trece şi trupul nostru se face sălaş al patimilor şi cum spun scrierile filocalice „cuibul dracilor”.
            Pierzând legătura cu Creatotul şi lipsiţi de Duhul Sfânt ajungem pe nesimţite sub puterea celui rău şi în consecinţă toate relele se abat asupra noastră, inclusiv relele deciziilor minţii proprii întunecate. Noi dăm vina pe diavolul pentru acestea, dar nu este el cu adevărat vinovat pentru deciziile noastre. La judecata Lui Hristos vom fi pedepsiţi şi pentru faptul că l-am acuzat pe nedrept pentru nepăsarea noastră, necazurile şi lenea noastră în rugăciune.
            „Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1), că mulţi „sunt cei ce se luptă cu noi de înălţime” (I Cor. 2, 8) Rugăciunea este singura armă de temut  împotriva demonilor, alături de însemnarea cu Sfânta Cruce „nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, puterea Lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 17).

marți, 3 august 2010

Despre credința slabă și lașitate

            Nu doar o singură dată Mântuitorul Iisus Hristos ne-a îndemnat să avem credință în Dumnezeu, zicând: „De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta.” (Luca 17, 6) De fiecare dată când trebuia să rezolve problema vreunui om, Iisus îl întreba: „Crezi tu că pot Eu face aceasta ?” (Matei 9, 28) Din aceasta vedem limpede că nimic nu poate fi împlinit inimii noastre de la Dumnezeu fără virtutea credinței: ”credința ta te-a mîntuit, mergi în pace !” (Luca 7, 50)
            Dar ce este credința ? Cum o definim în legea ortodoxă a Bisericii noastre ? Credința este starea de legătură între suflet și lucrarea Duhului Sfânt prin simțirea Lui Dumnezeu, posibilă prin cinstita rugăciune - ”convorbirea cu Dumnezeu”; de aceea se și numește ”cea mai mare virtute”, cea dintâi faptă bună, numită și ”împărăteasă.” Credința este o stare de vibrație lăuntrică a inimii din dorul de Dumnezeu, precum Regele Profet David spunea: ”În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.” (Psalmul 41, 1) Această artă de unire a sufletului cu Dumnezeu în rugăciune, în Duhul Sfânt, este un dar dumnezeiesc, despre care Sfântul Isaac Sirul spune că se dă unuia din zece mii care se silesc; altfel spus, harul pogoară pe măsura străduinței. Așa s-au născut misticii Bisericii Ortodoxe de Răsărit, nenumăratele modele din ”Viețile Sfinților”: Maria Egipteanca, Tomaida, Marcu din muntele Francisc, Zosima din Palestina, ca și mulți alții prezenți în Sinaxarele ortodoxe.          
            Tot din credință sfinții pustiei au lepădat cele ale lumii, alegând pustia și viața de nevoință. Tot din credință sfinții mucenici au pătimit martiriul ighemonilor și chinurile temnițelor, răbdând colții fiarelor pentru Hristos, dobândind eliberarea sufletului din marea învolburată a vieții pământești, doar din dorința supremă de unire cu Hristos, Împăratul cerului. Cuvântul adresat de către Mântuitorul femeii canaaneence a cărei fiică era rău chinuită de un demon (”mare este credința ta !”), reprezintă de fapt mesajul divin care ne arată valoarea și puterea credinței omului în Dumnezeu. De aceea este mare credința - pentru că poate rezolva orice problemă pământească cu care ne confruntăm. Prin harul Duhului Sfânt (izvorul tuturor harismelor) și printr-o credință curată, dreptmăritoare, sfinții au avut puterea de a vindeca bolnavi, de a învia morți,de a tămădui boli trupești și sufletești, de a izgoni patimi și demoni, și chiar de a ști dinainte lucruri și fapte care se vor petrece aievea - darul înainte-vederii. 

             Spre deosebire de ei, noi, cei de azi, nu avem credință ”tare”, ”sănătoasă”, ci credință rațional-intelectualistă, șlefuită prin ”studii” înalte, ”informată” și ”informativă”- dar...vai ! - nelucrătoare și ”nepracticantă” ! Altfel spus, nu înseamnă deloc că am fi ”credincioși” chiar și dacă am cunoaște pe dinafară Sfintele Scripturi și toate dogmele teologiei; acestea trebuiesc lucrate în viața proprie și împlinite cu fapta. ”Credința fără fapte moartă este.” (Iacov 2, 20); faptele săvârșite din credință sunt vii.
             Uneori spunem despre unii oameni că ”au credință slabă” - și îi numim pe unii ca aceștia ”căldicei”. De fapt este vorba despre credincioși superficiali, cunoscători cu intelectul în cele ale credinței, dar nepracticanți, fără conlucrare cu harul Duhului Sfânt. Aceasta vine din neevlavie, din lipsă de smerenie (adică din mândrie), din moleșeală sufletească, din amânare, din lene și uitare, din trândăvire la rugăciune; toate acestea sunt fiice ale iubirii de sine și duc la necredință, adică la moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. Necredință care zămislește omul ateu, ușor pervertibil de la o stare la alta, laș, influențabil, mincinos, schimbându-se (coruptibil și cameleonic) în funcție de timp, interese, oameni și evenimente: ”Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul.” (Psalmul 52, 4). Pentru omul bun și drept, tot David Proorocul zice: ”Fericit bărbatul carele n-a umblat în sfatul necredincioșilor” (Psalmul 1, 1); stă ca model în Scripturi Sfântul și Dreptul Iov cel îndelung-răbdător și de neclintit. Și tot Psalmistul, insuflat de Duhul Sfânt, exclamă:”Nu sunt așa necredincioșii, nu sunt așa ! Nu vor învia necredincioșii la judecată, nici păcătoșii în sfatul drepților !” (Psalmul1, 4-5)           
         Sfânta Evahghelie ne învață că nu se poate amesteca întunericul cu lumina. Modelul demnității umane, apogeul desăvârșirii firii umane în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, rămâne modelul absolut, vrednic de urmat pentru toate veacurile: ”Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12)