Motto:„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu." (Matei 5, 8)
După cum se poate lesne constata (fie şi numai la o simplă lectură fugară a Filocaliei), în orice prezentare (a oricărui Sfânt Părinte) a lucrării rugăciunii lui Iisus cel mai adesea se pomeneşte despre curăţirea inimii de patimi şi despre unirea ei cu Hristos Cel Înviat. De altfel, încă de acum trei mii de ani Regele Profet David recunoştea (inspirat fiind de Duhul Sfânt) necesitatea curăţirii lăuntrice - ca efect însă nu al vredniciei omului, ci a îndurării Celui Sfânt faţă de omul căzut: „Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale ale mele.” (Psalmi 50, 11) . „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5) - ne-a avertizat Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi.
Îndemnul şi izbânda în împlinirea lucrării lăuntrice duhovniceşti apar în sufletul omului ca dar dumnezeiesc, de aceea nu oricine se va încumeta în practicarea „Rugăciunii Lui Iisus” o va şi săvârşi sau desăvârşi. Sfântul Isaac Sirul spune că la rugăciunea curată a inimii ajunge doar unul din zece mii care se silesc. Pentru că etapa curăţirii inimii începe de la treapta cea mai de jos a stării sufleteşti, anume cea a păcătuirii prin poftă şi prin gând. De aceea, cel dintâi aspect în lucrarea de curăţire personală (deopotrivă sufletească şi trupească) este „treapta făptuirii morale”- adică schimbarea păcatelor cu virtuţile opuse acestora,a faptelor rele cu fapte bune. De altfel, Sfânta Evanghelie spune limpede: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.” (Matei 15, 19); şi iarăşi: ”Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui.” (Luca 6, 45). Însuşi Mântuitorul Hristos i-a întrebat pe farisei şi pe cărturarii Legii Vechi: „De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ?” (Matei 9, 4)
Din cuprinsul tuturor acestor mărturii inspirate şi adeverite în Duhul Sfânt, reiese limpede faptul că atâta timp cât trupul este încărcat de fapta cărnii şi a sângelui, Duhul Cel Bun şi Sfânt al rugăciunii neîncetate şi smerite nu împărăţeşte în văzduhul inimii noastre. Tocmai de aceea Apostolul neamurilor, Marele Pavel îşi întreabă fiii duhovniceşti: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ?” (I Corinteni 6, 9) Aşadar, nu se referă doar la Împărăţia cea din Slava cerurilor, ci şi la lăuntrul sufletului nostru: „Împărăţia Lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru !” (Luca 17, 21). Pe astfel de temeiuri, toată Sfânta Tradiţie a Bisericii a hotărnicit calea despătimirii în hotarele postului şi rugăciunii, ale ascezei şi misticii - căci înfrânarea are puterea de a tăia pofta, iar rugăciunea este cea care curăţă mintea. Căci sufletul omenesc are nevoie de luminare, întunecat fiind din păcate şi orbit prin patimi. A zis-o Hristos: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12). Această iluminare este un dar de care se folosesc şi de care se învrednicesc cei aleşi - precum arată Sfinţii Părinţi - , cei care cu adevărat se silesc a-l dobândi. De altfel, „Vieţile Sfinţilor” şi „Patericele” pline cu chipuri de cuvioşi îmbunătăţiţi în har, ne oferă din belşug priveliştea minunată a celor vorbitori cu Dumnezeu, a celor vindecători de boli, a celor izgonitori de duhuri necurate, a celor îmblânzitori şi cunoscători ai graiurilor necuvântătoarelor, precum şi a celor cărora firea şi stihiile li se supun deplin - toţi aceştia şi toate acestea adeverind lumii întregi că Adam cel de dinainte de cădere era prin firea sa în sfântă legătură cu toată zidirea („dintru început bună foarte şi curată”), precum şi cu Ziditorul Însuşi, Dumnezeu Cel în Treime slăvit şi închinat: „Toţi sunteţi Dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt”. (Psalmi 81, 6)
Împlinirea acestui îndemn de a ne sfinţi şi îndumnezei (adresat nouă, tuturor oamenilor) începe din inimă şi sfârşeşte în inimă. Casa sufletului este şi trebuie să fie şi casa Lui Dumnezeu. Numai că „Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20) precum oarecând în Betleem, din pricina nepăsării fiecăruia dintre noi faţă de mântuirea sufletului.
Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.
