De două mii de ani Sfânta Biserică împleteşte dogma ortodoxă a mântuirii noastre cu folclorul tradiţional al colindelor. Atmosfera aceasta duhovnicească insuflă un plus de voinţă în lucrarea de mântuire a sufletului. Naşterea Mântuitorului nu este un motiv de distracţie, ci un motiv de bucurie şi de meditaţie lăuntrică. Prin cântecul devenit rugăciune, omul Îl laudă pe Creatorul său, Care i-a arătat zorile mântuirii: „Hristos Se Naşte slăviţi-L, Hristos Se naşte întâmpinaţi-L!” (Troparul Praznicului Naşterii Domnului).
Când Tatăl Cel Ceresc a ales-O pe Fecioara Maria pentru ca să fie mamă Fiului Său şi să-L nască pe Hristos, Duhul Sfânt, umbrind-O, a sfinţit-O desăvârşit: „Scaun de heruvimi Fecioara......Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fire-L naşte” (Condacul Praznicului Naşterii Domnului) - lucru mai presus de mintea omenească şi mai presus decât tot cuvântul cel ritoricesc: „Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” (Isaia 7, 14). Dar toate acestea au o plasare în istoria cronologică a umanităţii. Cezar Augustul face recensământ, Irod taie pruncii (pentru a da siguranţă tronului!), păstorii cântă, steaua stă deasupra Betleemului, Îngerii coboară peste Fiul Omului, magii aduc daruri Marelui Împărat, a Cărui împărăţie nu este din lumea aceasta. Dar şi elementul pământesc îşi are locul său în actul mântuirii - în care omenescul şi firescul se împletesc cu taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Ieslea, dobitoacele, casa plină până la refuz cu oaspeţii bogaţi ai lui Crăciun, bătrânul Iosif îngrijorat, frica pentru viaţa Pruncului ameninţată de nebunia lui Irod, ploaia, frigul, scutecele, legănelul - tot acest ansamblu contemplat spiritual şi cântat de către Sfinţii Îngeri pentru Pruncul-Împărat al Cerului, este alcătuit în fond din elemente de normalitate, care fac dovada marelui Eveniment al Naşterii după trup a Domnului, aflat în centrul tuturor sărbătorilor de la venirea iernii.
Toate acestea sunt cântate în colinde, care de fapt îndeplinesc acelaşi rol ca şi picturile din biserică - sunt graiul lin şi blând al credinţei populare ce izvorăşte din inimile curate ale credincioşilor noştri. Nu se cântă pentru a împlini o tradiţie, se cântă pentru a trezvi mintea şi inima spre măreţia şi adăncimea tainei mântuirii noastre. „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” (Matei 1, 20). De aceea îngerii cântă împăcarea cerului cu pământul: „Slavă întru cei de sus şi pe pământ pace între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Iată ce cere Hristos: inimă caldă, curată, săracă, smerită - ca ieslea Naşterii Sale, să poată să Se încălzească înlăuntrul nostru de iarna necredinţei ce bântuie prin lumea de azi şi dintotdeauna, limitând sărbătoarea Naşterii Domnului la distracţie, mâncare şi băutură, transformând împărăţia lui Dumnezeu în consumism biologic şi social, uitându-se că sângele şi carnea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu: „Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (Galateni 5, 21) Uităm că Naşterea este prilejul de unire cu Dumnezeu - în primul rând prin Euharistie, prin rugăciune, prin milă, jertfă şi iubirea semenilor noştri: „Între oameni bunăvoire !” (Luca 2, 14)
Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi
