„După roadele lor îi veţi cunoaşte” căci „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” (Mt 7, 16-17)
„De aceea şi noi, având
împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce
grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.”
(Evr. 12, 1)
„Căutaţi pacea cu toţi şi
sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul, veghind cu luare aminte
ca nimeni să nu rămână lipsit de harul lui Dumnezeu şi ca nu cumva, odrăslind
vreo pricină de amărăciune, să vă tulbure, şi prin ea mulţi să se molipsească.
Şi să nu fie vreunul desfrânat sau întinat ca Esau, care pentru o mâncare şi-a
vândut dreptul de întâi-născut !” (Evr.
12, 14-16)
A spune despre
cineva că este creştin înseamnă, de fapt, a spune că este botezat (adică de
trei ori afundat) în apa sfinţită în Numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt
28,19); şi iarăşi: „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu
va crede se va osândi !” (Mc 16,16). Omul de dinainte de botez, devine altul după botez – deşi este acelaşi.
Devine altul, adică altfel – pentru că nu mai viază în afara Luminii necreate
dumnezeieşti, ci se uneşte cu Aceasta, se îmbracă în Ea prin credinţă şi
mărturisire: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat !” (Gal
3, 27). „Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul, Lumină este Duhul” scria Sfântul Ioan Damaschinul. Şi doar în
această Lumină prin Care toate cele ce sunt au luat fiinţă putem dobândi
cunoaşterea adevărului: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va
umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii !” (In 8,12); „Eu şi Tatăl Meu una suntem !” (In 10,30); „toate Mi-au
fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl,
nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul
să-i descopere” (Mt 11,27). „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage
Tatăl”(In 6,44) prin puterea Duhului Sfânt: „peste Care vei vedea Duhul
pogorându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel Ce botează cu Duh Sfânt”(In
1,33).
Părintele
Dumitru Stăniloae a numit Taina Sfintei Treimi drept Taina existenţei însăşi
sau „structura supremei iubiri”. Aceasta pentru că (pentru mintea oamenilor, ca
şi a îngerilor deopotrivă) rămâne de nepătruns modul absolut al unimii Celor Trei
Persoane dumnezeieşti: „Dragostea
îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se
laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale,
nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se
bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate
le rabdă. Dragostea nu cade niciodată!”(1Cor 13, 4-8), aşa încât „dacă dragoste
nu am, nimic nu sunt !” (I Cor. 13,2);
„de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am,
făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător !” (1Cor 13,1).
Problema
fundamentală a vieţuirii cu adevărat creştineşti o reprezintă discrepanţa
dintre cunoaşterea (zisă „teoretică”) a învăţăturii de credinţă şi aplicarea ei
în practica vieţii cotidiene: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” căci „orice
pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele”(Mt 7,16-17).
Dezbinările dintre creştini au scos de fiecare dată la iveală anumite caractere
umane descrise în popor prin expresia „cozi de topor”, despre care Sfântul
Apostol Pavel scrie: „de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor
spori nelegiuirea tot mai mult”(2Tim 2,16), „fereşte-te de întrebările
nebuneşti, ştiind că dau prilej de ceartă”(2Tim 2,23) şi de „gâlcevile
necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc
că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia!”(1Tim
6,5), „având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei.
Depărtează-te şi de aceştia!”(2Tim 3,5); „de omul eretic, după întâia şi a doua
mustrare, depărtează-te!”(Tit 3,10). Acordul dintre „teorie” şi „practică” în
viaţa oricărui creştin implică neîndoielnic o anumită responsabilitate. Să ne
amintim faptul că în veacurile din istoria Bisericii lui Hristos de după
Sfântul Împărat Coanstantin cel Mare, au fost nu puţini cei care au primit
botezul şi s-au declarat „creştini” doar pentru a beneficia de anumite avantaje
materiale şi privilegii sociale, trecând cu vederea faptul că unirea cu Hristos
înseamnă, de fapt, mai ales eliberarea din sclavia păcatului şi din robia morţii:
„Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva în vreunul din voi o inimă vicleană a
necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul Cel Viu!”(Evr 3,12). Şi de
aceea putem spune că a fi (şi a rămâne) cu adevărat creştin înseamnă tocmai a
trăi în harul permanentei înnoiri duhovniceşti în Hristos Cel Înviat.
Un simplu
„Certificat de Botez” nu atestă neapărat alipirea ta deplină cu inima , cu
mintea , cu viaţa sufletului şi a trupului deopotrivă, de Dumnezeul Căruia
pretinzi că te închini. Atât timp cât nu crezi cu adevărat toate cele
descoperite lumii prin Sfintele Scripturi ale Sfinţilor Prooroci şi Apostoli,
în Cronici, Epistole şi Psalmi, de fapt ochii îţi sunt ţinuţi să nu-L cunoşti,
iar sufletul ţi-e gol, străin şi însingurat, căci nici martor nu eşti al minunilor
Lui şi nici nu mai eşti părtaş la frângerea pâinii: „a fost cunoscut de ei la
frângerea pâinii!”(Lc 24,35).
„Dă-mi mie
haină luminoasă, Cel Ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, Hristoase
Dumnezeul nostru!”. Cine crede, însă, că pentru a se mântui e de ajuns să îşi
îmbrace trupul cu cămaşa lungă şi albă (după chipul veşmântului îngeresc), dar
nu şi sufletul în harul luminii dreptei credinţe şi a faptelor bune – se
înşeală. Doar ca să ţii lumânarea aprinsă în mână (oricât de curată ar fi ceara
din care e făcută) fără ca să şi împlineşti cu fapta bunătatea , dreptatea şi
adevărul – nu e de ajuns pentru îndumnezeire.
Dovadă stau
cele cinci fecioare „fără-de-minte” care nu şi-au agonisit (pe parcursul
vieţuirii pământeşti) untul-de-lemn al credinţei împlinite cu fapta; atunci
când Mirele a venit –„uşa s-a închis!” (Mt 25,10). Aceste cinci fecioare
simbolizează, de fapt, tocmai sufletele care (deşi îmbrăcate în lumina
Sfântului Botez) din prea multa nepăsare, trândăvie şi neluare-aminte au rămas
străine de faptele Luminii. Şi de aceea răspunsul pe care Mirele îl dă la
rugămintea lor: „Doamne, Doamne deschide-ne nouă!”(Mt 25,11) are valenţe de
verdict final , apocaliptic, neaşteptat: „Nu vă cunosc pe voi!”(Mt 25,12).
Asupra acestui lucru atrage atenţia şi marele Pavel: „Căci ne-am făcut părtaşi
ai lui Hristos numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării
noastre întru El”(Evr 3,14). Cu alte cuvinte, Apostolul neamurilor ne
avertizează tocmai cu privire la datoria de a păstra şi cultiva în mod
corespunzător harul primit la Botez şi sporit prin celelalte Sfinte Taine.
De pildă, prin
Sfânta Taină a Mirungerii (administrată celui botezat în Biserică, prin
slujitorii Bisericii), Dumnezeu îi comunică omului cele şapte daruri ale
Duhului Său Dumnezeiesc; dar cum mai confirm, însă, sau în ce chip mai
adeveresc eu lumii prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în mine - dacă săvârşesc
fapte incompatibile cu harul Său? „Şi cui S-a jurat că nu vor intra întru
odihna Sa, decât numai celor ce au fost neascultători? Vedem dar că n-au putut
să intre, din pricina necredinţei lor!”(Evr 3,18-19). Desigur, avem permanent
la îndemână posibilitatea restabilirii în har sau a restaurării duhovniceşti
prin recursul la Taina Pocăinţei şi fructificarea ei prin Taina Euharistiei –
reperele fundamentale ale efortului de desăvârşire. Să nu uităm , însă, că deja
Sfântul Apostol Pavel (la doar câteva decenii după Învierea lui Hristos şi
Înălţarea Lui la Cer) îi îndemna pe creştini cu astfel de cuvinte: „Să nu
dormim ca şi ceilalţi, ci să priveghem şi să fim treji!”(1Tes 5,6) – anume
pentru a-şi vedea fiecare propria stare duhovnicească, din pricina căderii
multora din har prin vicleşugul celor trei uriaşi de-suflet-ucigaşi (neştiinţa,
uitarea şi trândăvia): „Pentru aceea se cuvine ca noi să luăm aminte cu atât
mai mult la cele auzite, ca nu cumva să ne pierdem!”(Evr 2,1).
Căci încă de pe
atunci se găseau destui care să se considere pe ei înşişi suficient de vrednici
pentru a se împărtăşi oricând ar fi poftit din Trupul şi Sângele Mântuitorului
Hristos, dispreţuind îndemnul apostolic: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi
aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar”(1Cor 11,28). Căci marele Pavel
ştia preabine faptul că „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios”(Mt
26,41). Şi, deşi arată înţelegere pentru slăbiciunile şi neputinţele firii
omeneşti, totuşi nu acceptă complacerea în acestea ca fiind normală şi
normativă: „Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire
care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce
au ascultat-o?”(Evr 2,3).
A gândi, a
vorbi şi a făptui ca şi cum harul sau lumina ce izvorăşte din adâncul fiinţei
dumnezeieşti ar reprezenta o simplă formă de exprimare artistică lipsită de
dinamism, ceva străin de viul vieţii care este în noi – nu corespunde deloc
Revelaţiei divine: „Deja toate sunt strâmbe şi deformate. Deci şi Dumnezeu mai
face minuni când şi cum şi prin cine se mai poate face; atât cât Îi mai stă şi
Lui în putinţă!” – cam aşa sună părerea inteligenţei contemporane hrănite din
sincretismul tuturor lepădărilor posibile de cele sfinte, şi astfel căzute din
harul lui Dumnezeu. Pentru acest tip de inteligenţă, atotputernicia divină se
confundă cu propriile lui limite; pentru că uită mărturia sfinţeniei divine,
manifestată atât la căderea îngerilor din mândrie şi răzvrătire - „orice
călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire”(Evr
2,2), cât şi atunci când lumea s-a umplut de dreapta credinţă prin semne şi
minuni lucrate prin vasele cele de cinste ale Duhului lui Dumnezeu -
Patriarhii, Proorocii, Apostolii şi Părinţii: „împreună mărturisind şi Dumnezeu
cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Duhului Sfânt
împărţite după a Sa voinţă”(Evr 2,4).
Nu schimbă
Dumnezeu dreptatea Legii sau adevărul dogmelor doar pentru că lumea a găsit de
cuviinţă să-şi schimbe punctul de vedere asupra binelui şi răului, doar pentru
că refuză exemplul răstignirii „eu”-lui sau al lepădării-de-sine pe care i l-a
dat Hristos pe Muntele Golgota ca să aducă Tatălui umanitatea înnoită şi
restaurată prin statornicie în credinţă, jertfă şi răbdare întru desăvârşită
ascultare: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”(Lc 23,34). Şi de aceea
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă cu fermitate:„nimeni dintre voi să nu se
învârtoşeze cu înşelăciunea păcatului!”(Evr 3,13). Pentru că scuze am mai fi
avut poate până la Întruparea Fiului lui Dumnezeu (din pricina înrobirii firii
prin puterea morţii şi a lanţurilor diavoleşti ale păcatului). Dar de la
Învierea lui Iisus încoace, însă, „Lumina lui Hristos luminează
tuturor!”(Sfântul Ierarh Grigorie Dialogul).
„Căci cuvântul
lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două
tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului dintre
încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările
inimii”(Evr 4,12). Şi de aceea – fie că ne convine, fie că nu – Dumnezeu nu
numai că nu ne cere nouă părerea cu privire la conţinutul de adevăr al dogmelor
credinţei, ci dimpotrivă, ne cere socoteală de toate cele pe care le-am făcut,
rostit sau doar gândit în duhul puturos al înfumurării prin diavoleasca trufie
şi mândrie. Abia atunci când cele ascunse, tainice, ale lucrărilor lui Dumnezeu
se vor vădi cu putere, vom descoperi „dreptatea” propriilor noastre păreri
despre Dânsul: „nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt
goale şi descoperite pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da
socoteală!”(Evr 4,13). Când tot eşafodajul mincinos al părerii-de-sine ni se va
nărui de pe temeliile puse pe nisipurile mişcătoare ale îndoielii în credinţă
şi îndulcirii pătimaşe de cele ale vieţii pământeşti, abia atunci vom
recunoaşte întreita strălucire a virtuţilor teologice de care ne-am lipsit:
credinţa - „dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice
muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo!, - şi se va muta; şi nimic nu va fi
vouă cu neputinţă”(Mt 17,20), nădejdea – „Dumnezeu i-a dăruit lui Avraam
moştenirea prin făgăduinţă”(Gal 3,18), şi dragostea - „calea mai presus de
orice altă cale” (I Cor 13,31). Căci nici nu este o altă cale de înălţare până
la tronul slavei lui Dumnezeu.
Dragostea
înseamnă credincioşie neschimbată, credinţă întru care nu încape nici urmă de
îndoială. De aceea, în lumea noastră, roadele credinţei sunt atât de slabe
încât umanitatea contemporană (prinsă în uriaşul mecanism al secularizării şi
desacralizării generale) a ajuns să considere harul drept o monedă ieftină de
schimb, confundând astfel întunericul cu lumina: „ce părtăşie are lumina cu
întunericul?!”(2Cor 6,14) întreabă
retoric Sfântul Apostol Pavel. „De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul
Meu întru el!”(Evr 10,38), „iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite,
dovedirea lucrurilor celor nevăzute”(Evr 11,1). Gândul şovăielnic (sau îndoiala în credinţă) nu apare din nimic.
Căci până nu se iveşte umbra păcatului în sufletul omului, nu apare îndoiala.
Câte milioane de creştini nu sunt luminaţi prin Taina Sfântului Botez, vlăstare
ale dreptei credinţe în Dumnezeul Cel Viu al Adevărului? Câte milioane de
creştini nu rostesc zilnic Simbolul Credinţei? Câţi nu fac nenumărate acte de
caritate şi de filantropie? Câte milostenii nu se împart zilnic în Numele
Domnului Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat?... Şi totuşi, mereu aceleaşi
întrebări persistă în toate minţile şi frământă inimile tuturor: „Oare cum o fi
dincolo? Oare chiar aşa o fi şi cu credinţa asta? Oare Ortodoxia chiar este
singura religie a Adevărului? Oare chiar tot ce citim în Scriptură este
adevărat? Oare chiar aşa va fi la Judecată? Oare chiar aşa va fi când va veni
antihristul? Oare chiar poate să pedepsească Dumnezeu atâta omenire pentru
necunoaşterea, indolenţa şi ipocrizia ei? Oare chiar o să vină vreodată
sfârşitul lumii? Chiar există Rai şi iad? Şi cum adică, Dumnezeu nu va ţine
cont de neputinţele firii omeneşti? Poate Dumnezeu - Izvorul inefabil al
iubirii fără de sfârşit - să fie aspru, crud şi necruţător cu cei care nu L-au
putut înţelege sau pricepe în felul lor de a vedea, de a gândi şi de a trăi în
această lume plină de tot felul de excese?!...”. La astfel de nedumeriri
Sfântul Apostol Pavel ne dă răspunsuri grele: „Iar dacă sunteţi fără de
certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii
adevăraţi!”(Evr 12,8); „orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci
de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a
dreptăţii”(Evr 12,11).
De multe ori
(atunci când trecem prin încercări, prin ispite, prin experienţe de viaţă mai
dificile) trăim cu impresia că Dumnezeu ne urăşte, că ne asupreşte cumva. Dar
nu e deloc aşa. Dovadă stă îndemnul înţeleptului apostol cel mult-încercat pentru
mărturisirea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu: „Nu dispreţui certarea
Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El!”(Evr 12,5) căci „pe
cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă, - şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl
primeşte!”(Evr 12,6); şi de aceea „răbdaţi spre înţelepţire!”(Evr 12,7). De
aceea, atunci când trecem în viaţă prin felurite încercări, de fapt Dumnezeu
lucrează la trezirea noastră, ca să ne aducă la cunoştinţa adevărului,
descoperindu-ne atât greşelile cât şi calea îndreptării lor: „Cerceta-voi cu
toiag fărădelegile lor!”(Ps 88,32). Căci scopul este ca prin ele să înaintăm în
har, în credinţă şi să sporim în fapte bune „până vom ajunge toţi la unitatea
credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului
desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”(Ef 4,13), căci
„Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună!”(2Cor 9,7). Desăvârşirea
duhovnicească începe de la starea de pruncie înţeleasă ca nepricepere şi
neştiinţă - „pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul
dreptăţii, de vreme ce este prunc”(Evr,5,13), pentru a atinge însă starea de
pruncie înţeleasă ca nerăutate şi nevinovăţie: „de nu vă veţi întoarce şi nu
veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!”(Mt 18,3).
Intrarea în
împărăţia Domnului înseamnă, de fapt, revenirea la starea paradisiacă a omului
de dinainte de căderea în păcat, stare la care au ajuns Sfinţii - pe care şi
izvorul apei şi creanga finicului şi aripile păsărilor şi pasul animalelor îi
ascultau şi li se supuneau precum odinioară în Rai toată suflarea îi slujea lui
Adam ca unui împărat. „Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin
obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul”(Evr 5,14) scrie
Pavel Apostolul, iar David Proorocul întăreşte: „Fereşte-te de rău şi fă bine,
caută pacea şi o urmează pe ea”(Ps 33,13) „şi vei trăi în veacul veacului!”(Ps
36,27). Astfel de cuvinte şi îndemnuri nu sunt simple sintagme de înţelepciune
populară, nici teologumene formulate la întâmplare, ci sunt porunci inspirate,
cu valoare de normă de îndreptare a vieţii. Până nu ajunge omul să se cunoască
pe sine, adică să se lepede de sine (adică de „eu”-l pătimaş şi posesiv) nu se
va desăvîrşi. Căci nu se poate înnoi duhovniceşte prin harul lui Hristos Cel
Răstignit şi Înviat: „căci Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrul vostru
şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, voi, care aţi slujit şi
slujiţi Sfinţilor!”(Evr 6,10).
Aici este
problema: simpla asimilare intelectivă a formulelor dogmatice care sintetizează
conţinutul adevărului revelat despre Dumnezeu, fără asumarea afectivă pe care o
poate da numai iubirea sinceră şi profundă faţă de acest conţinut mîntuitor (şi
, mai adânc, faţă de Cel prezent tainic
în el) - rămâne doar simplă „aramă sunătoare şi chimval răsunător”(1Cor 13,1).
Cuvântul Apostolului - „fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre
adeverirea nădejdii, până la sfârşit”(Evr 6,11) a fost urmat şi împlinit
întocmai de miile de sfinţi asceţi , nevoitori şi pustnici care, de-a lungul
veacurilor de luptă duhovnicească, de aspră înfrânare, de priveghere neîncetată
şi de necontenită rugăciune, în lungul şi în latul pământului (deopotrivă în
cetăţi, ca şi în pustietăţi), au desăvârşit pentru totdeauna modelul trăirii în
sfinţenie şi în pocăinţă a Adevărului mîntuitor. Aşa au dobândit cununa
neveştejită a măririi celei nestricăcioase şi veşnice. „Şi precum este rânduit
oamenilor - o dată să moară, iar după aceea să fie Judecata - , tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus o
dată Jertfă ca să ridice păcatele multora, a doua oară fără de păcat Se va
arăta celor ce cu stăruinţă Îl aşteaptă spre mântuire!”(Evr 9,27-28). La
Judecata de Apoi, în lumina dreptei judecăţi a Dreptului Judecător , toate
faptele omenirii vor fi cercetate prin prisma virtuţilor fundamentale ale
sufletului creştinesc: credinţa faţă de -, nădejdea în -, şi dragostea
pentru - Jertfa Crucii lui Hristos:
„întru această voinţă suntem sfinţiţi, prin Jertfa Trupului lui Iisus Hristos,
o dată pentru totdeauna”(Evr 10,10).
Prin urmare,
criteriul discernerii universale va fi foarte simplu: vor fi puse faţă în faţă
dragostea noastră faţă de semeni cu dragostea lui Hristos faţă de lume;
ascultarea noastră faţă de poruncile lui Hristos cu ascultarea lui Hristos faţă
de voia Tatălui; milostenia noastră faţă de lipsurile celor sărmani cu
milostivirea lui Dumnezeu faţă de neputinţele noastre; binele făcut de noi
aproapelui cu binele făcut nouă de Hristos; jertfa sângelui nostru duhovnicesc
în slujirea Bisericii lui Hristos (prin nevoinţe personale, virtuţi şi fapte de
milostenie) cu Jertfa Sângelui lui Hristos vărsat pe Cruce pentru răscumpărarea
întregii omeniri din robia morţii şi de sub tirania diavolului. Iar aceasta nu
întâmplător. Ci anume pentru că puterea de zdrobire a păcatelor şi de izbăvire
din cătuşele patimilor de tot felul implică adeverirea vorbei cu fapta, a
teoriei cu teologia, a învăţăturii cu
minunea , a vieţii cu sfinţenia, încredinţarea menirii salvatoare a frumuseţii
din afară prin puterea exemplului frumuseţii din lăuntru.
Din acest acord
al ortodoxiei învăţăturii cu ortopraxia vieţuirii s-au zămislit modelele
credinţei: un Iachint la Putna, un Cleopa şi un Paisie la Sihăstria, un Arsenie
Boca la Prislop, un Sofian Boghiu la Antim, un Arsenie Papacioc la Techirghiol,
- şi mulţi, mulţi alţii, care au adormit cu trupul, odihnind prin cimitirele
bisericilor şi mânăstirilor pământului creştinesc, dar veghind cu duhul din
înaltul Cerului îngeresc la mântuirea tuturor celor care doresc să le urmeze
pilda şi să le împlinească jertfa lor – a celor „de care lumea nu era vrednică,
şi care au rătăcit în pustii şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile
pământului”(Evr 11,38) şi care s-au făcut „ca gunoiul lumii, ca măturătura
tuturor, până astăzi”(1Cor 4,13).
Desigur,
statura duhovnicească a unui cuvios nu constă într-o anumită înălţime a
trupului sau într-o anumită înfăţişare a chipului, după cum nu constă nici în
vreo ştiinţă-de-carte specială sau în cine ştie ce aptitudini artistice.
Istoria Bisericii noastre păstrează chipuri luminoase ale evlaviei precum
Sfinţii Ierarhi Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei , după cum se bucură şi de
efigia muncii şi erudiţiei unor Veniamin
Costachi şi Andrei Şaguna. După cum şi amintirea unor sihaştri precum Sfântul
Daniil de la Voroneţ sau Sfânta Teodora de la Sihla , ori a unor rugători
precum Cristofor ierodiaconul, Ioanichie Moroi, Ioil Gheorghiu sau arhiereul
Ioan-cel-minunat (fost Episcop-vicar al Lavrei de la Kiev) este păstrată cu
sfinţenie alături de mărturia însângerată nu doar a „oaselor smerite”(Ps 50,9),
ci şi a osemintelor zdrobite, sfinţite prin mucenicia temniţelor comuniste de
la Aiud şi din Piteşti, din care astăzi străluceşte harul luminos şi izvorăşte
mirul sfinţeniei răstignite de ura
tiranilor vrăjmaşi ai Crucii şi Învierii lui Hristos. Sângele lor strigă din
pământ spre Cer, iar glasul mărturiei lor răsună tunător din Cer spre a trezi
conştiinţa de neam şi de credinţă a celor care astăzi sunt mult prea frământaţi
de probleme de o gravitate deosebită... : „Ce-o să ne facem noi cu atâtea
biserici? Cu atâţia preoţi? Cu atâtea mânăstiri şi cu atâţia călugări? Cu
atâtea hramuri, slujbe, rugăciuni? Cu atâtea familii-model şi atâţia tineri
evlavioşi?!... Of, Doamne, Doamne – oare nu riscăm să ajungem o ţară de mistici?!
Ce-o să ne facem noi dacă toţi vor dori să se mântuiască? Oare o să mai încăpem
în Rai?...”. Probabil că din astfel de „dileme-de-conştiinţă” s-a declanşat în
sânul naţiunii criza spirituală care face ravagii astăzi mai mult ca niciodată.
În aşa fel încât am ajuns cu toţii să trăim de parcă n-ar mai avea nici un sens
să o facem. Căci am uitat cuvântul Domnului: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea Lui - şi toate
celelalte se vor adăuga vouă!”(Mt 6,33), căci „fără Mine nu puteţi face nimic!”(In
15,5) şi de aceea ,, cel ce nu adună cu Mine risipeşte!”(Lc 11,23). Nu degeaba
vesteşte Apostolul încă o dată: „Domnul va judeca pe poporul Său! Înfricoşător
lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui Viu!”(Evr 10,30-31).
„Să luăm seama
unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, fără să părăsim
Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu
atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea. Căci dacă păcătuim de
voia noastră, după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne,
pentru păcate, nici o jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a Judecăţii şi iuţimea
focului care va mistui pe cei potrivnici!”(Evr 10,24-27), „căci mai este puţin
timp, prea puţin, şi Cel Ces va să vină, va veni şi nu va întârzia!”(Evr
10,37). „Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre
dobândirea sufletului!”(Evr 10,39).