Porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este singurul antidot al urii-ură care, din păcate, în vremea noastră pare că vrea să cuprindă totul cu o viclenie uluitoare. Există o formă a urii justificată înaintea lui Dumnezeu - şi anume ura faţă de păcat. De aceea Sfântul Prooroc David, Regele Israelului, spune: „Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât ?[…] cu ură desăvârşită i-am urât pe ei !” (Psalmul 138, 21-22).
Vremea Sfântului şi Marelui Post este tocmai răgazul special pe care Dumnezeu ni-l pune la îndemână, în curgerea timpului, pentru a reuşi - prin lucrare duhovnicească împlinită cu strădanie şi nevoinţă cu multă luare aminte pentru dobândirea virtuţilor (în special a smereniei) - anume deşertarea sufletului de toată otrava ucigătoare de suflet a urii. Nu cred că există om pe faţa pământului care să nu se întrebe în cugetul său - totuşi, de unde izvorăşte ura aceasta care inundă lumea întreagă ? La această nedumerire comună tuturor oamenilor, Sfânta Scriptură afirmă limpede că diavolul este izvoditorul a toată ura, întocmai precum Dumnezeu este izvorul iubirii sfinte şi desăvârşite. Această nu înseamnă altceva decât că - pe cât de necuprinsă cu mintea a fost dragostea cu care Hristos a suferit patimă, răstignire şi moarte pe Cruce pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, pe atât de cu neputinţă de înţeles este ura cu care diavolul caută să distrugă lumea aceasta: „diavolul umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Lucrul acesta ne facem să pricepem tocmai viclenia de necrezut cu care diavolul s-a străduit să transmită aşa-zicând „prin genă”, de la o generaţie la alta, ura împinsă la extrem prin răstignirea Fiului Lui Dumnezeu ca urmare a strigătelor poporului: „Răstigneşte-L,răstigneşte-L !” (Luca 23, 21), ”Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri !” (Matei 27, 25) - şi aceasta doar pentru a distruge lucrarea Lui Dumnezeu în lume, printre oameni, revărsată din plin prin puterea Duhului Sfânt, şi exprimată în legea iubirii - de care avem nevoie pentru a putea fi cu Dumnezeu: „Să vă iubiţi unul pe altul [...] Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei” (Ioan 13, 34-35). Măsura iubirii a dat-o tot Dumnezeu: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Cu alte cuvinte, regula de aur a dialogului contemporan inter-cultural şi inter-religios rămâne tot legea iubirii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !”(Matei 19, 19). De ce oare ? Pentru că Sfântul Apostol Pavel a zis: „Dragostea este calea mai presus de orice altă cale” (I Corinteni 12, 31), căci - „dacă nu am dragoste, nimic nu sunt !” (I Corinteni 13, 2). Aceasta este măsura în care izbândim împlinirea noastră ca persoane umane chemate la comuniune interpersonală de iubire cu Dumnezeu Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
În altă ordine de idei, ceea ce constituie o adevărată piatră de poticnire (ba chiar pricină de sminteală) pentru sufletele oamenilor din afara lumii creştine - este tocmai ura dintre creştini. Un creştin (ca individ, ca persoană) nu ar trebui nicidecum să aibă ca duşmani alţi oameni; practic, acest cuvânt nici nu ar trebui să existe în vocabularul social creştin. Lucrul acesta este evidenţiat, dacă vreţi, tocmai de această mică (dar esenţială) rugăciune specifică perioadei Postului Mare, numită a Sfântului Efrem Sirul, pe care ar trebui să o rostim zilnic cu toţii: „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert depărtează-l de la mine !”. Cele enumerate în cuprinsul ei nu sunt altceva decât motivele urii dintre oameni, ale respingerii unora de către alţii, ale dispreţului faţă de semeni, ale ignoranţei, ale părerii de sine - toate cele care ne scot din sinele nostru şi desfigurează icoana lăuntrică a asemănării sufletului cu Dumnezeu. De aceea, în timpul Postului Mare, înfrânându-ne trupul de la bucatele de frupt ca şi de la toate poftele pornirilor senzuale, ne străduim nu numai să nu păcătuim (greşind cuiva sau osândind pe cineva) ci, mai mult chiar, să dobândim de la Dumnezeu anumite daruri şi roade duhovniceşti: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22) - tot atâtea forme spirituale ale evlaviei şi credincioşiei vădite în manifestările noastre faţă de semeni. Doar unele ca acestea pot dovedi că în noi sălăşluieşte tainic pacea Duhului Sfânt. Din păcate, nu puţini sunt aceia care, deşi se străduiesc sincer în nevoinţele lor de legitimare prin lucrarea Duhului Sfânt, totuşi nu reuşesc să-I cunoască-şi nici să-I recunoască-lucrarea. Mântuitorul Iisus Hristos a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară” (Ioan 6, 37), îndemnându-ne permanent: „luaţi jugul Meu că este bun şi povara Mea este uşoară”(Matei 11, 30). Aceasta rămâne singura cale de a ne asemăna cu Dumnezeu. Nu ţinem dietă, nici nu flămânzim pur şi simplu biologic, - ci postind chiar dorim să ne asemănăm cu Dumnezeu - în bunătate, în blândeţe, în curăţie şi smerenie. Iată ce frumos a învins Hristos moartea, iadul şi diavolul - prin iubire: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac !” (Luca 23, 34) Aceasta este încă o cale de a aştepta pe cei care continuă să păcătuiască, ignorând pururea dragostea şi nesocotind neîncetat îndelunga-răbdare a Lui Dumnezeu; toate acestea se vor sfârşi însă odată cu Parusia- când Hristos va veni pe norii cerului să judece vii şi morţii şi să dea fiecăruia după cele ce a făcut- „ori bine,ori rău” (II Corinteni 5, 10).
Să-L rugăm pe Hristos-Domnul nostru ca, trecând prin perioada curăţitoare a Sfântului şi Marelui Post înălţând rugăciuni şi înmulţind nevoinţe, să ne spele de toată otrava urii care este sămânţa diavolului şi să ne dăruiască mireasma iubirii divine care vine de la Hristos, din Rai.
Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi
