Motto: „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit !” (Ps. 100, 6)
Sfânta Tradiţie creştin-ortodoxă ne învaţă faptul deosebit de important că postirea presupune nu numai înfrânarea de la bucatele „de frupt” (toate cele de origine animală) şi hrănirea trupului cu mâncare de origine vegetală, ci şi în egală măsură înfrânarea de la toate păcatele numite în literatura ascetică „subţiri” - adică de la toate vorbele şi gândurile rele. Sfinţii Apostoli mărturisesc despre auz că este calea prin care credinţa intră în inimă: „Mergând vestiţi evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15) sau „mergând învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19) De altfel, toţi Sfinţii Părinţi, ucenici vrednici şi credincioşi ai Apostolilor, ne atrag atenţia ca, ori de câte ori vorbim, rostim cuvinte, trebuie să avem grijă ca grăirea noastră să aducă un folos prin zidirea sufletelor celor ce ne ascultă vorbind. „Doamne, la cine ne vom duce ? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.” (Ioan 6, 68) mărturiseşte Sfântul Apostol Petru în numele tuturor celorlalţi Apostoli . Şi aceasta deoarece pentru toate cuvintele rostite vom da seamă !
„Când postiţi, să nu fiţi trişti ca făţarnicii !” (Matei 6, 16); „vorba voastră să fie: ce este da, da - iar ce este nu, nu !” (II Corinteni 1, 17). Fiecare dintre noi poate recunoaşte faptul că atunci când am înmulţit vorbele în diferite discuţii şi dialoguri ocazionale, am resimţit interior aceasta ca pe un gol sufletesc, semn al răcirii inimii şi al tulburării minţii - adică al risipirii harului şi pierderii liniştii. Nu ne este bine să vorbim mult şi fără rost, întrucât „din prisosul inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34) Pe vremea când uceniceau încă în preajma Mântuitorului ca nişte învăţăcei neiscusiţi şi nu îndeajuns de pregătiţi, Sfinţii Apostoli au avut parte de o lecţie a măsurării vorbelor atunci când (probabil crezându-se deja ucenici desăvârşiţi ai Lui Iisus) s-au străduit - fără nici urmă de izbândă ! - să alunge duhul mut chinuitor de la copilul lunatec, alegându-se doar cu ruşinea - dar şi cu înţelepciunea priceperii faptului că duhurile rele nu li se pleacă şi nici nu îi ascultă doar pentru „titlul” de „Apostoli” ! Mântuitorul le descoperă calea izbăvirii din robia diavolului şi a tuturor demonilor lui, învăţându-i că „acest soi de demoni” (probabil cei mai răi şi agresivi faţă de sufletul omenesc) - „iese numai cu post şi rugăciune !”(Matei 17, 21)
Pornind de la întâmplări ca aceasta, creştinii au hotărât ca în viaţa lor să înlocuiască multă vorbire cu sfânta rugăciune - „împărăteasa tuturor faptelor bune”. Aşadar, tăcerea înseamnă nu numai nevorbire, înseamnă deopotrivă şi rugăciune; conştiinţa acestui fapt vine din responsabilizarea omului faţă de cuvântul pe care îl rosteşte către aproapele său, şi pentru care Dumnezeu Însuşi îl va judeca. Ca dovadă că (potrivit învăţăturilor tainice ale Sfintei Biserici cu privire la soarta sufletului după părăsirea trupului) una dintre vămile văzduhului în drumul omului către cer este tocmai cea a „clevetirii” - locul unde vom fi aspru cercetaţi de vameşii cei necruţători pentru tot răul făcut prin neînfrânarea limbii. Într-adevăr, bine am face cu toţii dacă i-am opri de la a mai păcătui pe toţi cei care vădesc prin vorbirea lor că au mai mult grija altora decât pe cea faţă de sine. Această „grijă a aproapelui” constitue astăzi unul dintre cele mai răspândite păcate, pe care poate că noi, duhovnicii, prea uşor îl iertăm şi îl dezlegăm în Taina Sfintei Spovedanii, fără o canonisire corespunzătoare, necesară înlăturării răului produs altora şi tămăduirii celor ce păcătuiesc astfel. Ba chiar, din păcate, în vremea noastră este mult mai uşor să urci în funcţie, să parvii la o funcţie superioară - nu pregătind cu efort intelectual şi strădanie sufletească vreo lucrare de doctorat, ci calomniind, clevetind pe alţii, agonisind prin aceasta „merite” care mai degrabă te dezumanizează. Micimea de cuget şi meschinăria sufletească a unora care săvârşesc astfel de acte este cu atât mai stupidă şi mai josnică cu cât mai largă este deschiderea altora, a celor care le primesc „serviciile” bucurându-se de ele, proclamându-le ca „virtuţi” şi încurajându-i astfel să continue asemenea lucruri - chiar dacă un astfel de mod de a lucra este evident şi categoric necreştinesc; dezbinătorul diavol este tatăl minciunii lor şi inspiratorul lucrării lor. Această categorie de „creştini” socot că reprezintă speţa cea mai joasă din societate, - iar locul lor nu este în Biserica Mântuitorului Hristos ci, după cuvântul Psalmistului:- „să vină dar moartea peste ei şi să se coboare în iad de vii !” (Psalmi 54, 16) Iată cât de aspră poate fi pedeapsa intriganţilor înaintea Sfântului Dumnezeu ! De-a lungul istoriei umanităţii de la căderea lui Adam din Rai tocmai această micime de cuget şi meschinărie sufletească este cea care a distrus toată măreţia împărăţiilor lumii. Scris este în Sfintele Scripturi cuvântul Fiului Lui Dumnezeu: „Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte.” (Matei 12, 25)
Aceastea sunt doar unele dintre pricinile pentru care, sosind vremea Postului, trebuie să ne străduim să agonisim tăcerea ca post al limbii prea-mult grăitoare şi să înmulţim numărul rugăciunilor şi al metaniilor. Avva Pamvo cel din „Pateric”: „De câte ori am vorbit, nu m-am căit” - ceea ce mărturiseşte despre dobândirea unei înţelepciuni izvorâte din măsurarea vorbelor, - întărită de altfel de toţi ceilalţi Sfinţi Părinţi ai Tebaidei şi Nitriei care, la întâmpinarea ucenicilor cu întrebarea „nimic de folos nu ne zici nouă, Avvo ?” - răspundeau ferm: „dacă de tăcerea noastră nu v-aţi folosit, atunci nici dacă vom vorbi nu veţi avea mare folos !”. Un astfel de răspuns tăios se potriveşte de minune cu proverbe ale înţelepciunii populare precum: „Taci tu ca să vorbească faptele tale !” sau „Vorba sună, fapta tună !” şi iarăşi „Binele nu face zgomot, precum nici zgomotul nu face bine !”. Iar astfel de ziceri se potrivesc de minune unui alt cuvânt patristic: „Vorbirea este de argint, dar tăcerea este de aur”.
Iată aşadar câte adâncimi de înţelesuri şi bogăţii de tâlcuri nebănuite ascund problemele acestea legate atât de grăirea în afară cât şi de pacea cea din lăuntru ! Vedem pe toţi creştinii însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci atunci când deschid uşile bisericilor, închinându-se şi prosternându-se până la pământ înaintea Sfintelor Icoane atunci când se roagă- dar nu ştim cu ce cuget săvârşesc acestea ! Adevăratul cuget bine-plăcut Domnului este ”În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.”(Psalmi 41, 1), adică să ardă sufletul de dorul cerului – şi numai aşa Îl vom putea bucura pe Hristos. „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre.” (Matei 11, 29) În concluzie, trebuie să ne rugăm îndelung şi să plângem amarnic pentru iudele vânzătoare de suflet, întrucât chinul frământării lor lăuntrice nu aduce doar pierzarea lor, ci îi vatămă şi pe toţi cei din jurul lor. „Pe cel viclean îl urăşte Domnul !” (Psalmi 5, 6) Oamenii ca aceştia deja sunt condamnaţi la o continuă căutare de identitate în zadarnica strădanie a aflării Lui Dumnezeu în întunericul inimii lor şi roşi lăuntric neîncetat de viermele neadormit al grijii altora, uitând că Dumnezeu este dragoste, lumină şi iubire, Dătătorul păcii noastre sufleteşti: „Pacea Mea dau vouă” (Ioan 14, 27), „Pace vouă !” (Luca 24, 36), pacea cea sfântă a mântuirii care vine din Scripturi. „Cercetaţi Scripturile... acelea sunt care mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5, 39). „Fericiţi cei ce ascultă cuvântul Lui Dumnezeu dacă îl şi împlinesc pe el !” (Luca 11, 28)
Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.
