Motto: „Pe sărac şi pe văduvă va sprijini şi calea păcătoşilor o va pierde” (Psalmi 145, 9)
Perioada de şapte săptămâni care va începe de la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi se va încheia în Duminica Învierii Lui Iisus se numeşte a „Postului Mare” sau a „Păresimilor”. Este acea perioadă liturgică specială din cursul anului bisericesc în care obştea tuturor credincioşilor rememorează prin propria lor trăire comunională nevoinţele şi pătimirile Mântuitorului Iisus Hristos, începute prin flămânzire şi însetare timp de patruzeci de zile în pustia Carantaniei şi continuate pe tot parcursul celor trei ani şi jumătate de activitate mesianică în lungul şi în latul Ţării Sfinte, culminând prin vinderea de către Iuda, biciuirea de către Pilat şi răstignirea pe Lemnul Crucii pentru mântuirea lumii.
Dincolo de dimensiunea aceasta a postirii ca jertfă a noastră unită prin credinţa în Iisus Hristos Cel Înviat cu Jertfa Lui pe Cruce, noi creştinii ţinem post şi din perspectiva faptului că înfrânarea ca exerciţiu ascetic este tocmai întărirea noastră sufletească prin puterea duhovnicească a înfrângerii tuturor patimilor care – spun Sfinţii Părinţi – „călăresc pe mustul cărnii”, adică lucrează prin şi în trupul nostru din ispita diavolului, vrăjmaşul cel nevăzut care cumplit războieşte sufletele oamenilor pentru a le abate de la calea mântuitoare a lucrării spirituale agonisitoare de odihnă a sufletului în Dumnezeu. Judecat superficial, actul postirii poate părea o simplă dietă, o separare a bucatelor de origine animală de cele de origine vegetală, poate părea un simplu regim alimentar recomandat de vreo reţetă medicală, poate părea ceva la îndemâna oricui, în funcţie de bunul plac al fiecăruia. Nu este deloc aşa. Ceea ce dă valoare unică postului religios este tocmai dimensiunea lui spirituală tainică. Postul este maica sănătăţii trupeşti şi sufleteşti fiindcă întăreşte virtutea ascultării şi smereniei, fiindcă înviază în om spiritul jertfelnic faţă de Legea Lui Dumnezeu, fiindcă deschide inima omului spre suferinţa aproapelui său, picurând lacrima milei sufleteşti - atât de rară într-o lume egoistă, secularizată, care trăieşte numai prin prisma interesului individual. Spune Sfânta Scriptură: „Căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult.” (Tobit 12, 9) sau cu spune proverbul „cine pe sărac ajută pe Dumnezeu împrumută.” Nu postul negru reprezintă virtutea, nici cel aspru cu pâine şi cu apă sau cu pesmeţii număraţi la bucată; postul adevărat înseamnă de fapt a dărui celuilalt, celui flămând, mâncarea pe care ar fi trebuit să o mănânci tu. Postul în sine nu este nicidecum o virtute, postul este arma care stăpâneşte trupul; nu degeaba Sfinţii Părinţi ai Filocaliei vorbesc despre „foamea care smereşte patimile” şi „alungă înălţarea minţii”. Vechimea armei înfrânării ajunge până în Rai, acolo unde Dumnezeu l-a povăţuit pe Adam, zicându-i : "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit !” (Facerea 2, 16-17)
Noi personal suntem convinşi de faptul că numărul din ce în ce mai mare şi mai greu de suportat de necazuri zilnice, boli incurabile, greutăţi cotidiene şi încercări peste putere - apare tocmai din pricina uitării noastre de Dumnezeu şi de Jertfa Lui cea sfântă. Hristos a flămânzit - iar noi ne îmbuibăm mâncând cu nesaţ pâinea făcută de „minunile” luciferului, pâinea agoniselii bogăţiei nedrepte - fără credinţă, fără sărbători, fără rugăciune, fără Sfânta Liturghie, fără harul Lui Dumnezeu. Din păcate, omul zilelor noastre a ajuns să se creadă el „măsura tuturor lucrurilor”, vârful creaţiei - aşa cum cândva a crezut şi Lucifer despre sine: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu ! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi.” (Isaia 14, 13-14) Să nu uitaţi iubiţi credincioşi, că împuţinarea bucatelor sărace, însoţită de smerenie, de rugăciune şi cu o brumă de osteneală cu voinţă spre bine - sunt faruri simple călăuzitoare spre calea ce duce la Rai. Hristos este pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul, pe toate umplîndu-le ca Cel Necuprins . Iar singura virtute ce ajunge la tronul Lui Dumnezeu - este milostenia. Milostenia străbate cerul şi îmblânzeste pe Dumnezeu. Aşadar se cuvine nouă să mâncăm cu lacrimi pâinea noastră cea de toate zilele - nu pentru că nu am merita-o (doar trudim pentru ea zi de zi) - dar nici lărgindu-ne hambarele şi mai mari zidindu-le, ci adăpând pe cel însetat, hrănind pe cel flămând, îmbrăcând pe cel gol . Acesta este postul cel adevărat: „Întrucât aţi făcut celor mai mici, Mie aţi făcut.” (Matei 25, 40) aşa că „Veniţi să vă bucuraţi de împărăţia cea gătită vouă mai înainte de întemeierea lumii.” (Matei 25, 34) pentru că „Fericiţi cei milostivi - aceia se vor milui.” (Matei 5, 7) Postul adevărat are ca roade duhovniceşti bucuria şi folosul aproapelui. Chiar de-ar şi flămânzit omul prin îndelunga postire – dar dacă este rău, ranchiunos şi duşmănos, viclean, zgârcit şi invidios, - smochinit de răutate, el nu mai este altceva decât o falsă icoană a Lui Hristos Cel Înviat, către care Dreptul Judecător va zice: „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor, nu vă cunosc pre voi !” (Matei 25, 12) „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 16-18)
