„Învăţaţi-vă de la Mine,
că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt
11,29)
„Oamenii răi şi
amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei
înşişi”(2Tim 3,13)
„Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul
vostru!” (Lc 17,21)
„Cel încet la mânie e mai de preţ decât un
viteaz, iar cel ce îşi stăpâneşte duhul este mai de preţ decât cuceritorul unei
cetăţi!”(Pild 16,32)
„Şi minuni de-ai face, chiar şi morţi
de-ai învia, totuşi tulburarea te aşează sub aripa diavolului!” (Sfântul Ioan
Gură-de-Aur)
,,Răutatea vădeşte o
lipsă în cele ale minţii”(Sfântul Vasile cel Mare)
„Primejdia nu este prezenţa patimilor care
ne luptă sufletul, ci lenea şi nepăsarea care ne fac să cădem înfrânţi în faţa
lor”(Sfântul Efrem Sirul)
„Aşa precum norii nu se adună pe cer fără
mişcarea vântului, tot aşa nici patima nu se iveşte în suflet fără mişcarea
gândului”(Sfântul Marcul Ascetul)
„Nu atacul gândului este păcatul, ci
învoirea minţii care vorbeşte cu gândul ca şi cu un prieten” (Sfântul Marcu
Ascetul)
,,Mânia este începutul
nebuniei căci precum furtuna tulbură văzduhul, aşa mânia tulbură mintea”
(Sfântul Iacob, Arhiepiscopul Novgorodului)
„Arsenie – taci, fugi, linişteşte-te!”
(„Patericul Egiptean”)
„Precum nu poţi ţine o
scorpie în sân fără ca aceasta să te muşte, tot aşa nu poţi ţine un gând rău în
inimă fără ca acesta să te vatăme!” (Evagrie Ponticul)
Scrierile ascetice şi duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi filocalici ne învaţă
că „liniştea” sau „isihia” reprezintă starea de sănătate spirituală a
sufletului. Prin urmare, dobândirea liniştii interioare profunde şi depline
este scopul tuturor nevoinţelor duhovniceşti. Atingerea acestui scop este
posibilă prin efortul de împotrivire statornică şi totală faţă de lucrarea
patimilor trupeşti şi sufleteşti şi prin ferirea de orice tulburare rezultată
din griji şi preocupări lumeşti. Aceasta mai întâi pentru a împlini îndemnul
categoric al Mântuitorului Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl
vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48).
De-a
lungul veacurilor de nevoinţă creştină întru dobândirea sau agonisirea nu de
averi materiale, ci de adevărată bogăţie veşnică, netrecătoare, istoria
Bisericii a consemnat nenumărate feluri de vieţuire după Dumnezeu, atât în
viaţa monahală, cât şi pe calea căsniciei. Fără nici o excepţie, aceşti
adevăraţi eroi ai Duhului nu au preţuit şi căutat altceva decât odihna cea
duhovnicească sau pacea pe care nu lumea de aici o poate da. Deja de mai bine
de trei mii de ani strigă neîncetat Psalmistul: „Fereşte-te de rău şi fă
binele, caută pacea şi o urmează pe ea!”(Ps 33,13). Şi de aceea Sfinţi Părinţi
precum Ioan Scărarul învaţă că desăvârşirea duhovnicească sau starea de
sfinţenie reprezintă o adevărată înviere a sufletului mai înainte de învierea
trupului. Şi că doar aşa omul poate dobândi adevărata cunoaştere a Celui
Preaînalt (nu în fiinţa Sa, care rămâne inaccesibilă firii create, ci prin
lucrările Sale prezente în creaţie). Desăvârşirea duhovnicească implică starea
de nestricăciune a trupului, supunerea simţurilor trupeşti stăpânirii minţii
luminate prin curăţirea inimii şi înălţate deasupra limitărilor şi
condiţionărilor firii trupeşti păcătoase sau împătimite. Tot Sfântul Ioan
Scărarul scrie (în volumul al nouălea al „Filocaliei”) că astfel sufletul
ajunge faţă în faţă cu Ziditorul său.
Aşadar, nu întâmplător lucrarea de liniştire duhovnicească a fost grija de
căpetenie a oricărui trăitor al tainei îndumnezeirii firii prin unirea cu
Hristos Cel Înviat încă de la începuturile creştinătăţii. Atunci când în
necuprinsul pustiurilor lumii se întâmpla ca, din voia lui Dumnezeu, vreun ascet
să întâlnească un alt nevoitor întru mântuire, salutul de bineţe cu care
obişnuiau să se întâmpine avea o formă interogativă: „Cum petreci, frate, cu
darul lui Dumnezeu, în pustie?”. Iar răspunsul era unul deopotrivă consolator
şi mărturisitor, în duh de pace, de simplitate şi smerenie: „Bine, cu mila
Domnului, spre înfrânarea poftelor, spre omorârea patimilor, prin rugăciunea
neîncetată şi privegherea necontenită asupra curselor vrăjmaşului neamului
omenesc”. Aceasta pentru a da viaţă cuvântului Scripturii care zice: „Rugaţi-vă
neîncetat!”(1Tes 5,17), şi iarăşi: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi
în ispită!”(Mt 26,41). O asemenea lucrare duhovnicească, însă, pentru a avea
puterea necesară să îndepărteze din suflet urmele oricăror griji trupeşti şi
tulburări lumeşti, se poate întemeia doar pe un efort constant şi susţinut al
voinţei statornic îndreptate spre lepădarea-de-sine şi spre tăinuirea oricăror
virtuţi sau fapte bune. Pentru că altfel vieţuirea pustnicească riscă să devină
„oportunitate” lumească de slăvire deşartă în ochii lumii şi de „preamărire” a
orgoliului individualist prin „reclama” făcută spre atragerea de „admiratori”
naivi şi de „admiratoare” lipsite de discernământ, gata să leşine de
„extaz” precum la spectacolele vedetelor acestei lumi. Pentru un astfel de
„pustnic” mai modern, traiul la pustie nu mai implică doar Psaltirea,
Ceaslovul, Acatistierul, lumânărica, vasul cu apă, săculeţul cu pesmeţi
şi legumele uscate, ci necesită tot felul de accesorii „indispensabile”, care
presupun tot atâtea griji noi în sufletul aşa-zisului ascet, al căror rezultat
este doar răspândirea minţii, slăbirea voinţei spre cele duhovniceşti, uscarea
dorului de cele sfinte şi înfumurarea mândriei.
Astfel de lucruri nu se regăsesc în biografia exemplară a nici unuia dintre
povăţuitorii vieţii duse după Dumnezeu întru unirea de taină cu Acesta.
Pilduitoare în acest sens este hotărârea stareţului din „Pateric” de a
părăsi un anumit loc din pustie cu întreaga sa obşte pentru a se muta în altul,
mult mai arid şi mai îndepărtat, pentru simplul motiv că în timpul nopţii
vântul se auzea şuierând printre trestii, făcându-le să foşnească, şi astfel
abătând mintea de la efortul ei de înălţare spre Cer. Sau răspunsul pe care un
alt bătrân l-a dat celor ce îl întrebaseră pentru care motiv nu-şi cruţa
deloc trupul, lipsindu-l de somn de ani de zile, şi nevorbind cu cineva
vreodată: „Atâta vreme cât nu primesc pe cele rele ale vieţii de aici ca pe
cele bune, iar pe cele bune ale ei ca pe cele rele – nu mi-am făcut încă din
trup mormânt al patimilor, căci n-am murit pentru cele ale lumii!”. Este tocmai
ceea ce, la rândul său, spusese şi Sfântul şi Dreptul Iov cel îndelung-răbdător
şi mult-pătimitor: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare
şi pe cele rele?!”(Iov 2,10).
Aceasta deoarece (precum învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul în volumul al
optulea al „Filocaliei”), pacea sufletului înseamnă de fapt nepătimirea sau
absenţa totală a patimilor care îl împing la păcătuire prin simţurile trupeşti.
La rândul său, Sfântul Isaac Sirul avertizează că nepătimirea nu-l scuteşte pe
ascet de războiul demonilor. Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte că
„lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva
începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului
acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh!”(Ef 6,12).
Practic, lucrarea ascetică de liniştire sau pacificare duhovnicească a
inimii omului este singura cale spre adevărata cunoaştere-de-sine. Înaintând pe
aceasta, omul dobândeşte ceea ce se numeşte vederea duhovnicească, el devine
„văzător-cu-duhul”. În acest sens, tot Sfântul Isaac Sirul (în al zecelea volum
al „Filocaliei”) afirmă că cel ce îşi vede propriile păcate a sporit duhovniceşte
în mai mare măsură decât cel ce îi vede pe îngeri.
Bătrânii duhovnici iscusiţi, povăţuitori luminaţi şi inspiraţi ai mulţimilor de
călugări care au năzuit la dobândirea „mărgăritarului cel de mare preţ” al
păcii lui Hristos, au atras permanent atenţia asupra faptului că o asemenea
comoară nu poate fi agonisită decât prin lepădarea deplină şi definitivă a
sinelui egoist, marcat de mândrie şi autosuficienţă. Îndemnul la „răbdare!,
răbdare!, răbdare!”, şi iarăşi „răbdare!, răbdare!, răbdare!” – „nu până la
prăşit, ci până la sfârşit!”, era în fond avertismentul faţă de necesitatea
tăierii voii proprii întru omorârea omului cel vechi şi învierea omului cel nou
zidit după chipul şi asemănarea lui Iisus Hristos, Biruitorul morţii şi al
iadului. Căci a răbda nedreptatea din partea semenilor înseamnă a fi asemenea
celor trei tineri din Babilon împreună cu proorocul Daniel aruncaţi în cuptorul
cel cu foc fără a fi arşi de văpaie. Pentru că numai liniştea agonisită prin
smerenia tăcerii poate birui viforul gândurilor şi potoli furtunile patimilor
stârnite asupra sufletului de la trup şi de la lume prin lucrarea diavolului.
Nu cu
prea multă vreme în urmă, tihna vieţii pământeşti o dădea liniştea casei
părinteşti, pacea căminului familial, traiul modest, simplu şi smerit dus în
lumina candelei aprinse în colţul cu icoane al casei spre cetirea filelor
îngălbenite de timp ale cărţilor de rugăciune moştenite din străbuni, truda
zilnică spre agonisirea pâinii pruncilor şi creşterea lor în frica de Dumnezeu
şi ruşinea faţă de bătrânii şi semenii din obştea satului, cei ce erau părtaşii
bucuriei întregii comunităţi la prăznuirea sărbătorilor creştine. Clopotul
bisericii (glasul evlaviei) dădea deopotrivă semnalul încetării lucrului la
câmp şi începerii lucrării rugăciunii. Asfinţitul soarelui strângea familia în
vatra strămoşească precum puii sub aripile de cloşcă spre împărtăşirea tuturor,
cu evlavie şi rugăciune, din darurile bogate ale lui Dumnezeu lăsate în natură
spre hrană şi spre cele de trebuinţă. Totul se desfăşura sub oblăduirea
nevăzută a sfinţilor îngeri păzitori şi veghea rugăciunilor ostenitorilor
sfinţiţi prin harul dreptei credinţe şi faptele de bunătate şi evlavie
săvârşite de-a lungul zilei.
Lumina tainică a unei
asemenea moşteniri duhovniceşti mai pâlpâie încă în licărul vreunei candele
aprinse la troiţa împodobită din faţa unei case de la ţară, sau de la răspântie
de drumuri, spre a îndrepta iarăşi ochii lumii rătăcite prin negurile istoriei
către jertfa lui Hristos răstignit pe Cruce spre biruirea morţii şi a păcatului
prin Înviere. Această linişte duhovnicească sau pace dumnezeiască (cu putinţă
de dobândit numai prin sfânta rugăciune) este, de fapt, esenţa vieţii creştine
înseşi. Nu degeaba bătrânul din „Pateric” îşi îndemna ucenicul: „Adastă în
chilia ta – iar ea te va învăţa ce trebuie să faci!”; şi iarăşi: „Păzeşte-ţi
buzele de grăirea cea deşartă!, „Nu pierde vremea în deşert!”, „Fereşte-te de
amestecul cu cele lumeşti!” şi celelalte. Iar rezultatele veneau pe măsura
străduinţei. Este evident, aşadar, că nestatornicia vieţuitorilor din mănăstiri
sau hoinăreala aşa-zişilor „căutători ai liniştirii” (proprie atâtor itineranţi
ai turismului religios) este, de fapt, tocmai semnul absenţei liniştii
lăuntrice sau al prezenţei frământărilor de conştiinţă. Liniştea nu este o
virtute în sine, este un dar dumnezeiesc, este maica sănătăţii sufleteşti. Doar
pe această cale au ajuns sfinţii asceţi la capătul urcuşului duhovnicesc spre
înviere, pe culmile rugăciunii extatice sau ale răpirii „fie în trup, fie în
afară de trup”(2Cor 12,3) spre întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu, trăită ca o
vedere mistică a Celui Nevăzut încă din această viaţă: „Fericiţi cei curaţi cu
inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt 5,8). Vederea lui Dumnezeu nu este
însă neapărat o „obligaţie de serviciu” a monahilor, ci încununarea în dar a
tuturor eforturilor, strădaniilor şi nevoinţelor făcute de un creştin din
dragoste pentru Cel Sfânt: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi
Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el!”(In 14,23).
Prin urmare, isihia sau
pacea duhovnicească, liniştirea sufletului de orice tulburări sau frământări
produse de îndoiala în credinţă ori de împătimirea spre cele ale vieţii
pământeşti, este calea desăvârşirii în veşnicie începute încă de aici: „Dar
când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va
desfiinţa”(1Cor 13,10). Pe de altă parte, Sfântul Ioan Scărarul ne previne că
desăvârşirea pământească nu este acelaşi lucru cu desăvârşirea cea cerească. Şi
de aceea trebuie să purtăm „lupta cea bună”(1Tim 1,18) pe parcursul întregii
vieţi, urcând treaptă cu treaptă drumul către Cer: „Merge-vor din putere în
putere!”(Ps 83,8) prooroceşte Psalmistul. Prin efortul de liniştire începe
însănătoşirea duhovnicească a sufletului, iar pacea adâncă şi statornică
sălăşluind în inimă este răsplata vitejilor nevoitori. Căci „orice pom bun face
roade bune, iar pomul rău face roade rele!”(Mt 7,17), iar „potrivnicul vostru,
diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1Pt 5,8); şi de
aceea bătrânii îndemnau pe cei mai tineri: „Taci tu pentru ca să vorbească
faptele tale!”.
În vremea noastră, din
păcate, uluitorul progres tehnico-ştiinţific nu a adus, însă, şi o sporire
întru liniştire. Dimpotrivă. Viaţa a devenit din ce în ce mai tumultoasă.
Oamenii – din ce în ce mai agitaţi. Sufletele – din ce în ce mai frământate. Un
zbucium uriaş pare că a cuprins omenirea – o zbatere continuă din ce în ce mai
puternică. O goană înteţită după bani, după averi: „grijile veacului şi
înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă
cuvântul şi îl fac neroditor”(Mc 4,19). „Grijile vieţii scosu-m-au din Rai!” se
căina oarecând cu amar Adam cel de demult. Şi de aceea: „nu duceţi grijă,
spunând: ce vom mânca?, ori - ce vom bea?, ori - cu ce ne vom îmbrăca? – pentru
că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel
ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!”(Mt 6, 31-33). Astăzi, însă,
idealul părelnicei bunăstări materiale porunceşte ca din casa fiecărei familii
să nu lipsească nicidecum electricitatea şi toate instrumentele ei: corpurile
de iluminat (lustre, lămpi, veioze şi lanterne), centrala termică (pe bază de
lemne sau de gaz) şi caloriferele, boilerul, uscătorul de păr, maşina de spălat
rufe, maşina de spălat vase, maşina de gătit, plita electrică, robotul de
bucătărie, blenderul, mixerul, cuptorul cu microunde, frigiderul, congelatorul şi
lăzile frigorifice, televizorul, computerul , combina muzicală, magnetofonul,
pick-up-ul, casetofonul, CD-player-ul, staţia de amplificare şi boxele,
aparatul de radio, aparatul de fotografiat, camera video, tableta, telefonul
mobil şi automobilul personal – sunt tot atâtea aparate inventate de om pentru
a-şi instrumenta confortul cotidian şi care, în final, nu fac decât să îi
mărească stresul direct proporţional cu consumul de energie şi costisitoarea
exploatare pe care le implică. Astfel, liniştea meditaţiei minţii şi a
rugăciunii inimii este desfiinţată de zgomotul asurzitor şi năucitor al
avalanşelor de informaţii şi preocupări transmise mai ales prin mediul
„internautic”, în care eşuează jalnic din ce în ce mai mulţi tineri şi copii
lipsiţi de disernământul supravegherii părinteşti şi căzuţi pradă autismului
consumului nervos incontrolat şi a surmenajului pe care acesta îl produce. Şi
nu doar în cei tineri, ci şi în cei maturi deopotrivă se pot recunoaşte
consecinţele morale şi psihice dezastruoase ale cultivării exacerbate a acestui
tehnicism contemporan bolnăvicios ce artificializează la extrem viaţa omului pe
pământ: autosuficienţa individualismului, orgoliul vanităţii propriei
personalităţi, prevalarea părerii-de-sine asupra cunoaşterii-de-sine prin
recunoaşterea limitelor proprii, nesupunerea, aroganţa şi încăpăţânarea – sunt
tot atâtea aspecte socio-psihologice ale comunităţilor umane contemporane care
îi fac pe experţii şi specialiştii din domeniu să nu mai contenească în a
inventaria, analiza şi clasifica un număr din ce în ce mai mare de maladii,
afecţiuni şi boli de tip „sindrom” – cu tot atâtea nume. Numitorul comun al
tuturor acestora este, de fapt, starea de boală a minţii, patologia lăuntrului
cel mai intim al sufletului omenesc, rezultată în urma stresului continuu, din
ce în ce mai puternic, ivit în lume deodată cu secolul vitezei şi
suprasolicitarea nervoasă pe care acesta a provocat-o unei umanităţi slăbite
deja de oboseală şi măcinată de conflicte neîncetate.
Această stare de lucruri
nu se va schimba în vreun fel câtă vreme noi înşine nu ne vom schimba
comportamentul – atât individual, cât şi colectiv. Dimpotrivă. Vom asista şi în
viitor (precum asistăm, deja, în prezent) la o înmulţire a cazurilor de
depresie şi la o agravare a feluritelor tipuri de afecţiuni psihice.
Recrudescenţa din ultimii ani a schizofreniei, de pildă, este un semn vădit că
societatea noastră nu se vindecă. Dar semnul cel mai elocvent al acestei
nebunii care a pus stăpânire pe oameni este fuga de linişte. Spre exemplu,
vedem pretutindeni adolescenţi cu urechile înfundate cu căşti de la care
ascultă necontenit o muzică de cele mai multe ori fie agresivă, fie lascivă
–obicei neîndoielnic vătămător atât spiritual, cât şi neuronal – şi acasă, şi
pe stradă, şi la şcoală, şi în parcuri, mergând pe jos, alunecând pe role sau
pedalând pe biciclete, într-un refuz total de a comunica cu lumea
înconjurătoare care le displace profund, stârnind în ei faţă de ea atitudini
extrem de refractare. Sau ţintuindu-şi ochii ore întregi pe ecranele
laptopurilor, tabletelor sau ale telefoanelor mobile din ce în ce mai
sofisticate, tastând, butonând şi procesând la nesfârşit eternele dileme şi
iluzii ale vârstei lor, fără a mai afla vreodată răspunsul la acestea din
pricina blocajului gândirii produs de surmenajul neuropsihic al
suprasolicitării. Iar ceea ce este cel mai grav e faptul că toţi aceşti copii
căzuţi pradă seducţiei mirajului tehnologic nu-şi caută odihna şi
salvarea acolo unde sunt de găsit – în braţele lui Dumnezeu, prin mângâierea
duhovnicească pe care sufletul o simte din lucrarea pocăinţei în post şi
rugăciune, ci în cele mai cumplite vicii şi patimi ruinătoare de suflet şi
distrugătoare de trup – în consumul de alcool, de tutun şi de substanţe
halucinogene, în goana după plăceri trupeşti exacerbate de la vârste încă
fragede, astfel îmbolnăvindu-se iremediabil şi sfârşind tragic viaţa mai
înainte de a o începe.
Acesta este spectacolul
terifiant al nebuniei contemporane a degradării umane şi a distrugerii
valorilor tradiţionale ale societăţii altădată creştine. Boala lumii de azi
(căreia îi cad victime mai ales tinerii aceştia de nici douăzeci de ani, cu
copilăria stinsă, cu adolescenţa deficitară şi tinereţea deja ca şi distrusă
din pricina prea multelor carenţe sufleteşti şi sociale şi a traumelor la care
şi-au supus inconştient propria lor fiinţă) poartă, de fapt, numele celui mai
cumplit sindrom al umanităţii – anume „sindromul ateist” sau „sindromul
necredinţei”. Şi de aceea în lumea omului modern, care nu mai are nevoie de
Dumnezeu, de harul Lui (adică de dragostea Lui, de pacea Lui, de sfinţenia Lui,
de ajutorul Lui), absurdul a luat locul rostului, nefirescul a izgonit firescul
iar haosul s-a produs pretutindeni. Şi, din haos, normalitatea a ajuns să fie
privită ca un adevărat pericol. Astăzi nu mai ai voie să fii normal, să te
comporţi normal, să te îmbraci normal, să vorbeşti normal, să gândeşti normal,
să iubeşti normal. Trebuie să fii ca cei iviţi din haos pentru că, altfel, în
lumea haosului, vei fi izolat şi ignorat, respins şi refuzat, negat şi atacat
cu îndârjire. Şi totuşi, Bunul Dumnezeu ne strigă: „Veniţi la Mine toţi cei
osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!”(Mt 11,28), căci „pe cel ce
vine la Mine nu-l voi scoate afară”(In 6,37) şi „cel ce nu adună cu Mine
risipeşte!”(Lc 11,23); „satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu”(Lc 22,31),
aşa că „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi
odihnă sufletelor voastre!”(Mt 11,29), căci „Eu am venit pentru ca lumea să
aibă viaţă; din belşug să o aibă!”(In 10,10).
Fără îndoială, avem
nevoie (precum fiul cel risipitor) să ne „venim în sine”. Căci numai prin
oprirea haosului din lăuntrul nostru putea-vom opri şi haosul din jurul nostru.
Căci nu vom putea vreodată scăpa de tulburare în mijlocul gâlcevii. Să urcăm ,
aşadar, încet şi cu răbdare, treptele urcuşului interior spre pacea cea de Sus.
Căci adevăratul doritor de linişte niciodată nu va vorbi neîntrebat, nu va
intra în vorba cuiva fără a fi fost poftit, nu va da sfaturi fără să i se ceară
– pentru că multa vorbire împrăştie mintea şi răceşte inima. Apoi, când va
vorbi, vorbirea lui va fi întotdeauna blândă, frumoasă, domoală şi măsurată,
căutând pacea cu aproapele său, păstrând discreţia, fugind de grăirea cea
deşartă, de iscodire, de clevetire sau calomniere, de vorbirea de rău, de
judecarea semenilor, de osândirea altora sau de ignorarea propriilor păcate.
Desigur, pentru a reuşi unele ca acestea este nevoie de duhovnici buni – care
nu neapărat să ne aprobe propriile noastre păreri, ci mai degrabă să ne
recunoască neputinţele şi să le cunoască leacurile. Şi astfel să putem să ne
mântuim, spovedindu-ne cu sinceritate şi căinţă toate păcatele, împlinind cu
seriozitate canonul de rugăciune rânduit pentru noi, împărtăşindu-ne cu în chip
vrednic cu Dumnezeieştile Taine ale lui Hristos Cel Înviat, ca să redobândim
sănătatea cea trupească şi cea sufletească, adică înţelepciunea minţii, pacea
inimii şi izbăvirea de orice tulburare, frământare, nebunie, chin şi suferinţă:
„Pe mine care zac de boală în locul cel de răutate tămăduieşte-mă, Fecioară, şi
mă întoarce dintru nesănătate în sănătate!” căci „pentru păcatele mele cele
multe mi se îmbolnăveşte trupul şi slăbeşte sufletul meu; la tine scap, ceea ce
eşti plină de daruri – nădejdea tuturor celor fără de nădejde, tu îmi ajută!”
(„Paraclisul Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu”). „Eu sunt viţa cea adevărată
şi Tatăl Meu este lucrătorul”(In 15,1), „Eu sunt viţa, voi sunteţi
mlădiţele!”(In 15,5). „Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini
ţie cererile inimii tale!”(Ps 36,4).
