vineri, 11 februarie 2011

Clevetirea - păcat de moarte

Motto: „Pune Doamne strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele !” (Psalmii 140, 3)

          În vremea noastră, Părinţii Duhovnici ai poporului creştin aud tot mai des, la Taina Spovedaniei, replici de genul: ,,nu prea am mai păcătuit, părinte !”, ,,doar cu zisul din gură ce am mai greşit” - şi aceasta ca o scuză, ca un fel de îndreptăţire de sine. Numai că, departe de a socoti una ca aceasta ca pe ceva derizoriu, Sfînta Scriptură prezintă un avertisment de-a dreptul înfricoşător: ,,Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Matei 12, 36), iar  Psalmistul afirmă :  „Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele; iar cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.” (Psalmi 140, 4)
            Din învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cu privire la judecata particulară aflăm că, ieşind din trup în clipa morţii şi începând urcuşul către Dumnezeu, sufletul trebuie să străbată vămile văzduhului - lucru cu adevărat înspăimântător, nu din alt motiv decât acela că, în chip real-duhovnicesc ni se vor arăta afişate în zapisele diavolilor  propriile noastre păcate – toate cele uitate, nespovedite, nepocăite - ascunse cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă ori cu neştiinţă. Spre deosebire de mulţimea nenumărată a păcatelor de tot felul, clevetirea (ca şi suratele ei - vorbirea de rău, defăimarea, bârfirea, ocara, prigonirea şi dosădirea) constituie un punct  vamal special în itinerariul acesta ascendent prin  văzduh, la care vom fi opriţi pentru a ni se cerceta toate vorbele rostite despre semenii noştri, ca şi consecinţele nefaste ale acestor vorbe produse de-a lungul timpului . Alfel spus - nu e chiar  atât de simplu ! Pentru că altfel nu s-ar fi rugat atât de stăruitor Psalmistul: ,, de cele străine fereşte pe robul tău !” (Psalmi 18, 14) Omul care pretinde că are pe Duhul Sfânt nu poate face rău nici în ascuns nici la vedere; bunătatea şi dragostea sunt atribute divine, ele se recunosc din faptele noastre zilnice: ,,Cine are urechi de auzit să audă !” (Matei 11, 15)
         Ceea ce reprezintă cu adevărat o urâciune insuportabilă în societatea românească contemporană este faptul că ascensiunea pe scara ierarhică a valorilor sociale şi a funcţiilor profesionale se face, din păcate, nu prin lucrare şi străduinţă, ci prin distrugerea imaginii aproapelui de către confratele său, prin calomnierea acestuia. Inspirat de Duhul Sfânt Regele Prooroc David proclamă: ,,cei ce viclenesc de tot vor pieri !” (Psalmi 36, 9), - şi iarăşi: „pe viclean urăşte Domnul !” (Psalmi 5, 6). Este evident faptul că nu poţi turna temelia de piatră a edificării tale sufleteşti pe ruinele înlăcrimate ale suferinţelor produse semenilor tăi, atât timp cât această temelie nu poate fi alta decât  porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Iată Psalmistul: ,,cu cei ce lucrează fărădelegea nu mă voi însoţi cu aleşii lor !” (Psalmi 140, 4). În veacul acesta meschin şi păcătos, verticalitatea morală a  bărbăţiei sufleteşti caracterizate în principal prin cinste, demnitate şi onoare nu mai este de mult un etalon social de promovare a valorilor creştine. Este foarte uşor să arunci vorbe grele sau minciuni, să dezbini şi să distrugi, încercând să-ţi croieşti cale liberă spre ceea ce doreşti să obţii, numai că astfel de fapte contravin flagrant moralei creştin-ortodoxe. Nu degeaba fericeşte Proorocul pe: ,,bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor !” (Psalmi 1, 1). Pentru simplul fapt că am progresat ştiinţific, intelectual, material, tehnologic – nu cred că putem fi de-acum siguri şi că Dumnezeu ar fi schimbat legile sufletului. Scris este: ,,De ce cu cel tâlhar şi desfrânat partea ta puneai, ai crezut că voi fi asemenea ţie, mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale toate păcatele tale !” (Psalmi 49, 19 -22).Trebuie să fim cu multă luare aminte, pentru că mântuirea noastră depinde tocmai de aproapele nostru, de cel care este icoana Lui Dumnezeu pentru noi: ,, Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40) Dumnezeu Se odihneşte pururea în creaţia Sa - şi mai ales în om ! Fiecare dintre cei asemenea nouă este icoana Hristosului Celui viu, întrupat şi înviat pentru mântuirea noastră, a tuturor. Nu e atât de simplu şi de uşor să crezi că indolenţa, respingerea, ignoranţa şi defăimarea aproapelui ar fi ceva banal, firesc, normal şi nesemnificativ. Iată ce ne îndeamnă Sfânta Scriptură: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 18, 10) Fiecare persoană are dreptul la viaţă, la existenţă, la mântuire, la armonie, la participarea spirituală în spaţiul liturgic divin. Şi bine ar fi ca toţi, cu un singur cuget şi cu o singură inimă, să mărturisim puterea Celui în Treime slăvit: ,,toţi sunteţi dumnezei  şi fii ai Celui Preaînalt !” (Psalmi 81, 6)
          Dumnezeu Însuşi este şi rămâne Cel Care are puterea şi dreptatea de a ne judeca pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă, după cum Singur ştie cum ne-a creat şi cu câţi talanţi ne-a înzestrat. „Nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor.” (I Corinteni 4, 5); şi iarăşi Sfânta Scriptură spune: ,,vai de cel prin care vine sminteala !” (Matei 18, 7). La Judecata de  Apoi Dumnezeu va cere sufletele celor căzuţi din mâna celor care le-au smintit, indiferent de rangul avut în viaţa aceasta trecătoare, aducându-le aminte de cuvântul pe care nu l-au socotit: ,,Milă voiesc iar nu jertfă !” (Mt. 9,13)