Motto: „Plata păcatului este moartea.” (Romani 6, 23)
Una dintre noţiunile fundamentale ale gândirii creştine cristalizate magistral de-a lungul vremii în literatura bisericească este cea de „păcat” sau „fărădelege”. Ilustrând în felul său unic drama umanităţii de după căderea prin neascultare, Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.” (Romani 7, 19). Altfel spus, de cele mai multe ori, cădem în păcat fără voia noastră - sau chiar împotriva propriei noastre voinţe.
Păcatul în sine este grav prin aceea că produce o despărţire de Dumnezeu, pentru un timp mai lung sau mai scurt, depinzând de gravitatea faptei săvârşite. Iar gravitatea unui păcat se măsoară prin aceea că repercursiunile pe care le are (deopotrivă atât asupra celui care îl săvârşeşte cât şi asupra celor din jurul lui) sunt de cele mai multe ori cu neputinţă de cântărit. Iată mărturia Sfintelor Scriputuri: „Adame unde eşti ? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci ?" (Facerea 3, 10-11) Dumnezeu este Viaţă şi Izvor de Viaţă - iar omul, neascultând de porunca divină, de îndemnul părintesc cuprins în aceasta, a cunoscut de îndată moartea. Aceasta nu a fost altceva decât consecinţa însăşi a ruperii comuniunii omului cu Dumnezeu, iar nicidecum emanaţia aseităţii Sale, prin Duhul Sfânt şi Cuvântul Lui Care este Viaţa veşnică. Lucru de altfel afirmat clar şi răspicat tot în cuprinsul Dumnezeieştilor Scripturi: “Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Ceea ce devine evident este faptul că Dumnezeu suferă şi Se întristează pentru păcatele noastre. Nu este o suferinţă fizică, este vorba de revărsarea milei Sale şi a harului Său, pe care îl întoarce de la noi în vreme ce El ar dori să ni-l reverse tot timpul: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10).
Aspectul acesta capital al gravităţii unui păcat săvârşit (cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, cu cuvântul sau cu lucrul, în noapte sau în zi) capătă relief şi evidenţă prin prisma iubirii dumnezeieşti care se vede silită nu doar a-Şi retrage mila, ci şi chiar aduce pedepse asupra făpturii mâinilor Sale: „Pierdut-ai de la Tine pe tot cel ce curveşte” (Psalmul 72, 26). În cuprinsul Vechiului Testament se întâlnesc situaţii în care Dumnezeu face afirmaţii grave, pe un ton deloc de ignorat: „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ !” (Facerea 4, 10); sau: „Zis-a deci Domnul: <<Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu>>" (Facerea 18, 20-21). Unele ca acestea confirmă fără putinţă de tăgadă că înaintea Lui Dumnezeu toate sunt păcate, numai că unele sunt făcute cu ştiinţă, în vreme ce altele sunt făcute din neştiinţă (aici termenul de „neştiinţă” nu are sens logic sau informaţional, nu include greşelile făcute aşa-zicând „ din neatenţie”). Nu încap scuze puerile înaintea atotştiinţei divine: „Adormirea conştiinţei este moarte sufletească” pentru că „Frica Domnului îndepărtează păcatele, şi la cine petrece, de la acela abate mânia” (Ecclesiasticul 1, 20); nu este vorba despre o frică torţionară, ci dimpotrivă, despre teama de a nu-L supăra izvorâtă tocmai din dragostea faţă de El. De altfel, în cuprinsul celei de-a şasea rugăciuni de dezlegare din Taina Sfinţirii Untului-de-lemn, Sfânta Biserică mărturiseşte într-un glas: „toată dreptatea (scuza) noastră este înaintea Ta ca o cărpă lepădată !”. Adică Dumnezeu n-a îngăduit smerirea Fiului Său prin „chenoză”- întru Întruparea pentru mântuirea neamului omenesc noastră, - pentru ca noi oamenii să-L ignorăm cu nepăsare. Sfânta Evanghelie: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15, 22). Care din creştini nu ştie că Iisus Hristosul Domnului Dumnezeu a venit în lume „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” ? Oare cine nu a auzit de Jertfa Crucii, de moartea Domnului dar şi de Învierea Lui - pentru spălarea păcatelor tuturor oamenilor în Sângele Mielului Lui Dumnezeu ? Oare nu L-a arătat lumii întregi Sfântul Ioan Botezătorul zicând: „Iată Mielul Lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatele lumii !” (Ioan 1, 29) ?
Într-adevăr, ceea ce trebuie să mai afle creştinii este faptul că au la îndemână (din mila Domnului faţă de neputinţa omului) - douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru ale zilei, şapte zile pe săptămână - Taina Tainelor, Taina Împăcării cu Dumnezeu şi cu semenii, Taina Pocăinţei, a iertării tuturor păcatelor. O asemenea ignoranţă, care desconsideră aceasta, se dovedeşte a fi cu adevărat ucigătoare de suflet şi duce la pierderea harului Sfântului Duh: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !” (Psalmi 50, 12). „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.” (Matei 12, 32). Aşadar, bine ar fi să avem grijă să nu pierdem darul Duhului Sfânt pe care l-am primit prin Sfântul Botez şi prin care trebuie să dăm răspunsul de judecată la Tronul Judecăţii de Apoi, la Învierea cea de obşte când va fi chemarea cea mare: „Iată, Mirele vine, ieşiţi în întâmpinarea Lui !” (Matei 25, 6).
„Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi ! Şi ne auzi pe noi !”
Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.
