Motto: „Toate cîte veţi cere, rugîndu-vă cu credintă,
ve-ţi primi.” (Matei 21, 22)
ve-ţi primi.” (Matei 21, 22)
Atât Sfânta Tradiţie cât şi Sfintele Scripturi adeveresc şi ne încredinţează (fără putinţă de îndoială) de nemărginirea iubirii Lui Dumnezeu faţă de om, zidirea Sa. Drept pentru care fără de număr sunt şi darurile pe care Acesta i le dăruieşte.
De-a lungul întregii activităţi mesianice publice pe care Mântuitorul a împlinit-o vreme de trei ani şi jumătate în Pământul Făgăduinţei, au rămas consemnate de către Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli mai multe situaţii semnificative pentru întâlnirea în rugăciune dintre om şi Dumnezeu. De la simplul „milueşte-mă Doamne, Fiul lui David !”(Matei 15, 22) al femeii canaaneence şi până la rugăciunea desăvârşit tăcută a celor patru bărbaţi care au coborât prin acoperişul casei la Iisus pe cel paralizat (Marcu 2, 4) - vedem desfăşurându-se înaintea ochilor minţii o întreagă panoramă a suferinţelor omeneşti de tot felul, al cărei punct culminant îl reprezintă , de pildă, gestul femeii bolnave de doisprezece ani de scurgere de sânge de a se atinge în ascuns, pe la spate, de poala hainei Lui Iisus („cine s-a atins de mine ?” Marcu 5, 30), sau îndemnul sutaşului adresat Mântuitorului de a nu Se mai obosi să meargă până la casa slugii bolnave,ci numai să zică cu cuvântul: zi doar cu cuvântul ! (Matei 8, 8). Au fost însă şi situaţii (precum cea a femeii gârbove de optsprezece ani sau a omului cu mâna uscată vindecat de către Iisus sâmbăta în sinagogă) când fapta cea bună a tămăduirii şi mântuirea s-au săvârşit din mila nemărginită şi din dragostea nebiruită a Domnului, iar nu la cererea expresă a acelor bolnavi; desigur, aceasta datorită credinţei lor nestrămutate, chiar dacă neexprimate în vreun fel. De altfel, Mântuitorul foloseşte prilejul astfel oferit pentru a invita la un discernământ elementar care să readucă aminte de naturaleţea şi omenia fie şi măcar a unui simplu gest de compasiune: „ce se face sâmbăta, binele sau răul ?” (Marcu 3, 4). Cel mai bine această atitudine fundamentală din învăţătura Lui Iisus se vede atunci când, mişcat de lacrimile văduvei din Nain, îl învie pe fiul acesteia fără ca ea să Îl roage. Din aceasta putem cunoaşte, dacă vreţi, iubirea Lui Iisus: „Tinere, ţie îţi zic: scoală-te !” (Luca 7, 14)
Iată aşadar tot atâtea momente pline de semnificaţie, din care putem învăţa faptul că rugăciunea poate fi o simplă rugăminte, o rugăminte caldă, o aşteptare, o descătuşare, o nădejde, o picătură de lumină şi speranţă care îl leagă pe om de Dumnezeu. „Zis-a Domnul: Când staţi de vă rugaţi nu spuneţi multe ca păgânii” (Matei 6, 7); mai bine puţine cuvinte din inimă. Pe de altă parte, e cazul să ţinem seama şi de cuvântul din bătrâni care spune că încă dinainte de a te fi aşezat la rugăciune cu un anumit gând, Dumnezeu deja ştia cele ce-ţi trebuiesc. Şi aceasta pentru că, a te ruga nu înseamnă doar a îngenunchea formal înaintea icoanei, ci şi mai ales starea sufletească de dinainte de aceasta, umilinţa inimii faţă de bunătatea Domnului, smerenia care se naşte din aceasta, sfiala îndrăznirii din iubire şi recunoştinţă, buna cuviinţă, dorinţa şi curăţia sufletului în ceea ce cerem: „Când staţi de vă rugaţi iertaţi ce aveţi împotriva cuiva ca şi Tatăl vostru Cel din cer să ierte păcatele voastre” (Marcu 11, 25). Numai că tot Dumnezeu este Cel care ne avertizează atunci când suntem ispitiţi să abuzăm în ceea ce cerem de la Dânsul: „Nu ştiţi ce cereţi !” (Matei 20, 22) şi aceasta pentru că de cele mai multe ori cerem să ni se dea lucruri care ori nu ne sunt necesare, ori nu ne sunt de nici un folos, cu atât mai mult nefiindu-ne spre mântuire. În mod normal, orice rugăciune îndreptată de om către Dumnezeu ar trebui să sune fie: „Milueşte-mă pe mine, păcătosul !” fie „Doamne, dă-mi doar cele ce mi se cade a le primi !”. Şi aceasta pentru că nu tot ce cerem este necesar în viaţa noastră.
Legat de tot acest subiect, marea taină (cu neputinţă de pătruns de mintea omenească) a voii întru-totul-sfinte a Lui Dumnezeu este aceea că unora le dă ceea ce ei cer (şi poate chiar mai mult decât atât) în vreme ce altora pare că nu le răspunde nicidecum. În realitate, răspunsul unei asemena enigme e simplu: inima bună şi sinceră, bună-voinţă şi conştiinţă curată ! E adevărat că toţi ştim să cerem, dar nu toţi ştiu să şi ofere. Pentru că egoismul şi individualismul, zgârcenia şi invidia sunt păcate care înstrăinează cererile noastre de bunătatea Domnului: „Aproape eşti de buzele lor, dar departe de inima lor” (Isaia 29, 13). Iată, vedem că, aflat faţă în faţă cu zece leproşi, Hristos - pentru unul singur dintre ei, care o merita - îi vindecă pe toţi. Şi cu toate acestea, la ceasul mulţumirii, doar unul singur s-a întors cu recunoştinţă la Iisus: „citatul complet: Oare numai acesta s-a vindecat ... Dar ceilalţi nouă unde sunt ?” (Luca 17, 17)
În concluzie, putem astfel înţelege faptul că uneori se poate ca Dumnezeu să nu ne asculte rugăminţile şi să nu ne împlinească cererile, atât timp cât de multe ori primind de la El, tot de atâtea ori am uitat să-I mulţumim. În plus, invidia, lăcomia, nepăsarea, trândăvia, lenea, prostia dispreţului faţă de bunătatea Lui Dumnezeu, precum şi egoismul iubirii de sine-toate acestea ne prefac în fiinţe nemulţumitoare şi nerecunoscătoare, lucru pentru care Dumnezeu ridică harul de la noi şi nu ne mai ajută. Dumnezeu este singurul care nu poate fi corupt, şi - oricât timp s-ar scurge, tot El ne aminteşte de cele ce am uitat că eram datori a le săvârşi. Pentru aceea a zis: „Nu va fi Duhul Meu în oamenii aceştia” (Facerea 6, 3), „Dar pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară” (Ioan 6, 37) Doamne auzi-ne şi ne milueşte pe noi !
Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.
