Motto:„S-a subţiat ca pânza de păianjen sufletul meu !” (Psalmul 38, 15)
În tot cuprinsul (aproape de necuprins de mintea unui singur om) al literaturii ascetice duhovniceşti scrise de Sfinţii Părinţi ai Răsăritului creştin, întâlnim de nenumărate ori referiri la adresa a ceea ce psihologia modernă şi contemporană au numit „deprimare”. Bătrânii nevoitori, vechi de zilele petrecute în aspra singurătate a pustiei şi numiţi cu evlavie de ucenici şi de popor„stareţi”, au vorbit de fiecare dată despre primejdia delăsării duhovniceşti ca despre unul dintre cei mai mari şi înverşunaţi vrăjmaşi ai mântuirii sufletului.
Cel dintâi om al cărui suflet a simţit din plin muşcătura dureroasă a colţilor deprimării a fost strămoşul Adam însuşi; iar cauza acestei răniri n-a fost alta decât propria lui neascultare de bunătatea Lui Dumnezeu. Spre deosebire de căderea lui Adam, căderea îngerului – răzvrătirea lui Lucifer – a avut principală motivaţie mândria. A dorit să fie Dumnezeu (adică să-I ia locul Acestuia, să şadă el pe Tronul Slavei) dar nu în Duhul Sfânt, ci fără lucrarea Lui. Ca urmare, de-a lungul istoriei care a urmat veac după veac, nenumăraţi luptători şi nevoitori ai virtuţii creştine au trecut prin focul şi sabia ispitei celei mai cumplite - înălţarea minţii sau, altfel numită, trufaşa cugetare a părerii de sine(mulţi pierzându-se cu totul pe cale) - oameni care au voit să ajungă la cerul Domnului prin forţele proprii, fără ajutorul Lui, şi care s-au procopsit cu ceea ce Sfinţii au numit ,,căderea în sus’’, îmbolnăvindu-se de ,,angelism’’ şi ajungând (precum deplânge Sfântul Simeon Noul Teolog ) ,,cursa dracilor din iad’’ Filocalia, volumul al VIII-lea). Cea mai mare greşeală pe care o poate face cel care doreşte să se mântuiască este (după cuvântul Sfântului Părinte Ioan Scărarul din volumul al IX-lea al Filocaliei) lipsa consfătuiri: „Cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele”, ,,mântuirea stă întru mult sfat’’, ,,frate pe frate întărindu-se sunt ca o cetate bineîntărită !’’.
Nu este nimic mai uşor decât să formulezi sentinţe ostile la adresa cuiva, cel mai adesea complet distructive pentru sufletele mai slabe, făcând aceasta cu uşurătatea şi iresponsabilitatea pe care nu le pot da decât numai nelucrarea duhovninească şi nepăsarea sufletească lipsite total de orice cunoştinţă a adevărului lucrurilor. Sfântul Apostol Pavel arată că cea mai mare fapte bună şi dumnezeiască este dragostea: „Dacă nu am dragoste nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 2); singura cale mai presus de orice altă cale. Tocmai de aceea tot Sfântul Apostol Pavel a mustrat cu asprime insolenţele şi ieşirile pătimaşe ale creştinilor de ieri şi de azi, care iubesc mai mult ura, invidia, grăirea de rău, defăimarea şi răzbunările. Apoi i-a înfierat şi pe aşa-zişii povăţuitori care caută a îndrepta credinţa şi conduita altora după ,,dreptarul’’ propriei lor nepăsări: „Voi cei tari, purtaţi neputinţa celor slabi şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos” (Romani 15, 1), - deci ,,nu pizmuindu-vă şi urându-vă unii pe alţii’’. Spune Domnul Hristos: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 34-35). Iată aşadar măsura duhovnicească la care ar trebui să aspire societatea de astăzi, sfredelită şi mărunţită de pornirile urii şi uciderii sufleteşti a aproapelui, a celor de lângă noi.
Din păcate, în lumea de astăzi cei mai mulţi dintre noi vieţuim cu impresia falsă că autosuficienţa şi mulţumirea de sine în care ne complacem sunt destul de spiritualizate doar pentru faptul că bisericile par pline iar rafturile librăriilor gem sub mulţimea cărţilor folositoare de suflet. Numai că trăirea Adevărului-Hristos nu se prea poate măsura sau contabiliza după numărul orelor îngropate în biblioteci, ci în dragostea revărsată şi în sudoarea cursă din truda şi strădania depuse pentru formarea duhovnicească a unui suflet mai mult sau mai puţin căzut: „Cine îşi pune viaţa sa pentru aproapele său - acela se aseamănă cu Hristos !”; şi iarăşi: ,,Cine face din omul rău om bun - gura lui este gura Duhului Sfânt!” (Sfântul Chiril al Alexandriei). Ar trebui poate să ne amintim mai des de avertismentul Mântuitorului: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii !” (Matei 12, 36). Toate vorbele (cugetate sau nechibzuite), toate faptele (bune sau rele), ba chiar şi gândurile ne vor fi cercetate la Tronul Dreptului Judecător. Mai mult, sufletele celor slabi se vor cere din mâna cunoscătorilor tainelor Împărăţiei Lui Hristos. Mântuirea nu se măsoară în valori materiale, în capacitate economică sau dominaţie politică, mântuirea este dor dumnezeiesc, este adevărul absolut - Învierea Lui Hristos, învierea sufletelor noastre, şi aceasta pentru că avem drept rost pe pământ agonisirea Duhului Sfânt, scopul vieţii creştine.
Stă scris de veacuri în ,,Patericul’’ părinţilor îmbunătăţiţi – că ,,la vremea de apoi dragostea multora se va răci” iar diavolul va bate război cumplit creştinilor, mai mult ca la început - şi aceasta deoarece creştinii vieţuiesc în nepăsare faţă de cele sfinte, drept pentru care Dumnezeu va îngădui asupra lor ispite îngrozitoare şi doar ,,cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui !’’. Oricine poate cădea, fie creştin simplu, fie om duhovnicesc. Dar dacă avem trăire curată şi autentică în Dumnezeu, fapta iubirii acoperă greşeala fratelui, precum făcea avva Ammona Nitriotul în pustie cu ucenicii săi. „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos !” (Galateni 6, 2). „Diavolul umblă ca un leu căutând pe cine să înghită !” (I Petru 5, 8). De aceea, ,,cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă !” (I Corinteni 10, 12), iar ,,cel căzut să-şi aducă aminte de unde a căzut şi să se ridice !’’ (Apocalipsă 2, 5).
Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.
