Motto: ,,Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33)
Pocăinţa este arta de a curăţi sufletul de zgura păcatelor. Interesant rămâne faptul că niciodată păcatele noastre n-au fost piedică în calea întâlnirii cu Dumnezeu. Niciodată nu au existat momente în care Dumnezeu să nu-şi împărtăşească iubirea, mila, iertarea. Privită la suprafaţă pocăinţa pare a fi ceva superficial, dar la o privire mai atentă vedem că pocăinţa se lucrează în inimă. ,,Dintru adâncuri am strigat către tine Doamne auzi glasul meu.” (Psalmi 129, 1)
Privită ca metodă de părăsire a păcatului şi de întâlnire cu Dumnezeu, vedem că întreg trupul omenesc participă la această taină. „Pentru a exista în armonie omul din afară, adică ,,trupul” şi omul nevăzut - ,,sufletul” - au nevoie de acel echilibru care se realizează numai şi numai prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt lucrează numai la cerinţa voinţei noastre personale, El nu calcă niciodată peste puterea liberului arbitru: ,,Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Matei 16, 24) Dătătorul acestui dar duhovnicesc al pocăinţei este Dumnezeu. Asemenea tuturor vietăţilor şi OMUL, regele creaţiei, a fost creat spre o desăvârşită armonie. Spre această armonie omul trebuie să vină din iubire şi chiar din necesitate pentru a trăi în sufletul său unirea cu Dumnezeu. Iubirea şi pocăinţa trebuie să plece ca stări şi lucrări din inima noastră. Când a zis Dumnezeu ,,să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facerea 1, 26) a avut în vedere că omul, regele creaţiei, să fie asemenea icoanei Sale.
Mai întâi de toate destinaţia omului este nemurirea, deci veşnicia. Pentru aceasta ia dăruit un suflet veşnic. Deci prima asemănare cu Ziditorul este nemurirea sufletului, această scânteie sfântă din Dumnezeu, despre care nu putem şi nici nu vom putea explica vreodată în mod pur raţional cum este creat şi cum este sădit în om. Aceasta va fi veşnic o taină prin care se manifestă dorul omului după Dumnezeu, dorul de cer şi dorinţa de a avea un coordonator şi stăpân suprem. Sufletul este singurul care ţine minte de unde vine şi unde se duce şi cine este părintele său. Acesta este punctul în care se naşte dorinţa de iubire şi de apropiere faţă de Dumnezeu. „Casa părintească” a sufletului este iubirea lui Dumnezeu.
Apoi Dumnezeu ştiind că trupul omului căzut este neputincios şi trecător a purtat de grijă mai mult de viaţa sufletului decât a trupului. Sufletul a fost dăruit cu inteligenţă şi putere cuvântătoare. Prin aceste două însuşiri Dumnezeu şi-a păstrat legătura cu omul. Aşa a discutat cu Adam în Rai, aşa l-a sfătuit, aşa l-a cercetat, aşa l-a mântuit. Şi pentru că sufletul nu putea umbla prin lumea văzută fără un suport vizibil, a fost îmbrăcat cu o haină - trupul. Acest trup nu a fost făcut la întâmplare ci a fost aşezat după lucrarea sufletului. Pentru existenţă, conservare, continuarea vieţii a fost înzestrat trupul cu partea poftitoare, cu tot ansamblu endocrin şi toate tainele biologice care pot împlini cuvântul: ,,creşteţi şi vă înmulţiţi !” (Facerea 1, 28) Apoi a pus o casă a sufletului în trup, un tron de odihnă pentru suflet. Este vorba despre ,,inimă” ca loc duhovnicesc nu ca organ adică partea irascibilă sau mânioasă. Despre aceasta vorbeşte Mântuitorul când spune: ,, Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre ?” (Matei 9, 4) Iar o vorbă duhovnicească ne spune: ,,Dă-Mi fiule inima ta ca să-mi fac locaş în ea”.
O altă parte a trupului este această „casă” a inteligenţei – capul care are rolul cel mai important în trup. El este cel care cuprinde toată informaţia legată viaţa noastră socială, iar prin puterea minţii cu care a fost înzestrat ne face capabili să cugetăm şi pe cele duhovniceşti. Dacă ne uităm la cele şapte Taine ale Bisericii vedem că partea raţională este situată în prim planul lucrări lor sfinţitoare. Astfel pe cap se face dezlegarea păcatelor, pe cap ne ungem cu ulei sfinţit la Sfâtul Maslu, pe cap primim taina cununiei dar şi taina hirotoniei şi tot creştetul este pecetluit cu Sfântul şi Marele Mir la taina Mirungerii, şi tuns la Taina Sfântului Botez.
Din acestea înţelegem clar că Dumnezeu ne-a pregătit special să poată ţine legătura cu noi. Prin ochi vedem cele create de El: ,, minuate sunt lucrurile Tale, Doamne !” (Psalmi 138, 14); prin urechi ne chemă să-i auzim glasul şi porunca: ,,Adame, unde eşti ?” (Facerea 3, 9), ne caută permanent când rătăcim şi nu-L vedem, Îi provocăm îngrijorare când nu suntem aproape de El. Când suntem buni, ştie unde suntem: ,,Ce este omul că-ţi aminteşti de el...?” (Psalmi 8, 4) Dumnezeu ne pune întrebări la care trebuie să răspundem, prin cuvântul nostru. Astfel buzele şi gâtul nostru plin de coarde vocale trebuie să substituie toate instrumentele muzicale din lume, pentru a-L lăuda permanent ,,pururea lauda Lui în gura mea.” (Psalmi 33, 1) ,,Cânta-voi Domnului în viaţa mea cânta-voi Dumnezeului meu până ce voi fi...” (Psalmi 103, 34) Este foarte clar că nu gura este cea care laudă, ci sufletul din noi se exprimă prin puterea cuvântătoare cu ajutorul acestui organ. Altfel toate făpturile au gură care e mijlocul de hrănire nu de comunicare. Singur omul este cel care are permanentă nevoie de comunicare cu Dumnezeu şi semenii. De aceea în tot ceea ce acumulăm, bune sau rele, simţim nevoia de comunicare. Prin rugăciune comunicăm, prin cântare comunicăm, prin plâns comunicăm, prin vorbire comunicăm.
La toate acestea Dumnezeu a pus o „barieră” către iubire – conştiinţa. Dincolo de conştiinţă este bucuria şi iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu. De dincolo de conştiinţă începe învierea noastră care are rădăcină în învierea lui Hristos. Începe învierea trupului din păcat, învierea sufletului şi învierea simţurilor. Ajuns la această măsură Sfântul Apostol Pavel zice: ,,nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine...” (Galateni 2, 20) Pocăinţa începe de la păcatele mari, sfârşeşte cu păcatele mici şi se desăvârşeşte cu descoperirea conştiinţei. Dincolo de frica de Dumnezeu începe desăvârşirea. ”Frica Domnului îndepărtează păcatele, şi la cine petrece, de la acela abate mânia.” (Eclesiasticul 1, 20) ,,Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.” (Pilde 9, 20), însă dragostea este cea care aduce desăvârşirea.
Deci pentru înviere trebuie să pregătim conştiinţa şi s-o convingem că vrem să ajungem chiar dincolo de ea. ,,De ce căutaţi pe cel viu cu cei morţi ? Nu este aici.” (Luca 24, 5) „S-a suit în lumina cea pururea fiitoare unde nu este umbră de schimbare.” (Slujba Învierii) ,,Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc.” (Psalmi 103, 5) „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins !” (Luca 12, 49) Acesta este focul inimii curate în nesfârşitul ei dor de Dumnezeu.
Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi
