„Cu
oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.” (Ps. CXL, 4)
„Nu
se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor.” (Ps. I, 5)
„Că
ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri.” (Ps. I, 6)
„Zis-a
cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu !»” (Ps. LII, 1)
„Şi
omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de
minte şi s-a asemănat lor.” (XLVIII)
Cercetând
cu atenţie Sfintele Evanghelii care
ne povestesc despre faptele săvârşite de Hristos Mântuitorul lumii, vom întâlni
aproape la tot pasul relatări cu privire la nenumăraţi oameni aflaţi sub
tirania demonilor: „au adus la El mulţi demonizaţi şi a scos duhurile cu
cuvântul.” (Mt. VIII, 16); „era în
sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare.” (Mc. I, 23); „L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat.”
(Mc. V, 2); „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.” (Mc. IX, 17); „a certat duhul cel
necurat, zicându-i: duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai
intri în el !” (Mc. IX, 25); „era o
femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă.” (Lc. XIII,11)
Uneori,
starea de demonizare nu se manifestă neapărat prin chinurile la care este supus
de obicei cel îndrăcit, ci prin fapte potrivnice cuvântului Evangheliei – având
ca pildă reprezentativă în acest sens comportamentul lui Iuda Iscarioteanul
(cel care, ucenic al lui Iisus fiind, va sfârşi în chip viclean prin
spânzurare).
Fără
să ne propunem aici o analiză etimologică a noţiunii înseşi de „demonizare”,
vom reţine doar faptul că există mai multe feluri de îndrăcire sau de posedare
demonică, nu toate însă prezentând simptome exterioare vădite din care să
rezulte limpede gradul de afectare sufletească. Putem spune însă că unii din
cei ce pătimesc astfel pot fi uşor tămăduiţi prin urmarea itinerariului
spiritual al Sfintelor Taine ale Bisericii (începând de la Botez şi Mărturisire
şi ajungând până la Euharistie şi Maslu), adică prin lucrarea pocăinţei prin
post şi rugăciune – inclusiv prin „Rugăciunile de dezlegare” săvârşite de
slujitorii Sfintelor Altare: „Este cineva bolnav între voi ? Să cheme preoţii
Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în Numele Domnului
şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav iar Domnul îl va ridica şi, de
va fi făcut păcate, se vor ierta lui !” (Iac.
V, 14-15)
Pe
de altă parte, însă, există şi se manifestă ca atare şi o formă de demonizare
mult mai profundă care ţinteşte asupra persoanei umane prin trei căi de atac
principale: prin minte (întrucât luminătorul sufletului este mintea – ai mintea
murdară ? atunci şi sufletul tău va fi murdar !); prin inimă (acolo unde se dă
atacul cel mai puternic, pentru a-l împinge pe om la răutăţi şi fărădelegi -
„omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul
rău din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele” - Lc. VI, 45); şi prin trup – care este casa sufletului, adică a
omului lăuntric: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt” (I Cor. VI, 19) În acest punct, ajungem
inevitabil la vorbele Sfântului Apostol Pavel: „iar într-o casă mare nu sunt
numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre
cinste, iar altele spre necinste” (II Tim.
II, 20) Păcatele mari, grosolane, aduc asupra omului cele şapte duhuri ale
răutăţii sau patimile de căpetenie, precum stă scris: „El S-a arătat întâi
Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni.” (Mc. XVI, 9): mândria, mânia, lăcomia, lenea, întristarea,
desfrânarea şi iubirea de arginţi. Altfel spus, prin faptele cele rele trupeşti
facem din mădularele noastre mădularele satanei. Iar de aici rezultă şi
interminabila listă a tuturor păcatelor săvârşite prin intermediul celor cinci
simţuri - cu văzul, cu auzul, cu gustul, cu mirosul şi cu pipăitul: „Cine va fi
curat de murdărie ? Nici măcar unul. Chiar dacă ar fi numai de-o zi viaţa lui
pe pământ.” (Iov. XIV, 4-5); „dacă
zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I In. I, 8)
Pentru
a cerceta mai adânc aceste lucruri, vom semnala faptul că cel dintâi semn de
demonizare în lumea contemporană stă tocmai în împietrirea inimii prin
adormirea conştiinţei. Odată ce omul nu mai este receptiv la cei din jurul său,
la suferinţa lor, la nevoile lor – apare primul zid între Dumnezeu şi om: „Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. XXII, 39) Când citim în Sfânta Evanghelie ne dăm foarte bine
seama cum lipsa de compasiune faţă de semeni şi faţă de suferinţa lor ne
desparte de Dumnezeu: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici,
nici Mie nu Mi-aţi făcut !” (Mt. XXV, 45)
şi de aceea: „nu vă cunosc pe voi !” (Mt.
XXV, 12) O astfel de situaţie ne este foarte expresiv înfăţişată în pilda
samarineanului milostiv: „un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a
trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a
trecut pe alături” (Lc. X, 31-32)
Aici se vede cel mai bine absenţa legăturii cu Dumnezeu în relaţia de la om la
om, reliefându-se astfel conştiinţa adormită care conduce la formalism şi
ritualism – în nici un caz la jertfa de sine pentru aproapele prin sacrificarea
măcar într-o minimă măsură a unei părţi din timpul şi programul interesului
nostru personal. Scrie Sfântul Isaac Sirul: „folosul aproapelui este roada ta”
(Filocalia, vol al X-lea); iar o
zicală din popor sună aşa: „milostenia sparge cerul şi ajunge direct la
picioarele Tronului lui Dumnezeu”. Odată stricată şi împietrită, inima devine
izvorul tuturor relelor: „din inima omului ies cugetele cele rele,
desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile,
înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea” (Mc. VII, 21-22)
O
a doua etapă a demonizării rezultată din sporirea în răutate prin adăugarea de
păcate peste păcate, implică pe lângă lipsa de compasiune pentru aproapele şi o
formă de egoism feroce, de mentalitate strict „legistă” cu privire la mântuire,
prin … „grija de aproapele” ! Dar ce fel
de grijă ? Oare grija mamei faţă de prunc sau a fratelui mai mare faţă de cel
mai mic ? Nu, nicidecum – ci dimpotrivă ! Unei astfel de „griji”, Mântuitorul
îi răspunde: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi !” (Mt. VII, 1); „de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna
din ochiul tău nu o iei în seamă ?” (Lc.
VI, 41); iar Sfântul Apostol Iacov adaugă: „nu vă grăiţi de rău unul pe
altul, fraţilor, căci cel ce grăieşte de rău pe frate ori judecă pe fratele
său, grăieşte de rău Legea şi judecă Legea; iar dacă judeci Legea nu mai eşti
împlinitor al Legii, ci judecător al ei” (Iac.
IV, 11) Sub masca falsei corectitudini şi prin exagerarea ostentativă a
„grijii” faţă de aproapele - se începe un adevărat plan de „mântuire” a
semenilor ! Aici raţiunea bolnavă munceşte din greu pentru a scormoni şi a
născoci tot soiul de ascunzişuri, de neconcordanţe, de „ilegalităţi”, de
neputinţe şi de slăbiciuni – dar evidenţiate nu cu scop de îndreptare, ci de
clevetire şi de denigrare. Vorbirea de rău (care este odrasla invidiei, a zavistiei,
a urii şi a geloziei – patimi ce îmbracă foarte uşor veşminte de … „temei
teologic” !) şi defăimarea vin în sprijinul cârcotaşului, a cârtitorului şi
clevetitorului, pentru a-i masca de fapt propria frustrare, neputinţă şi
incompetenţă care, confruntate cu meritele aproapelui, ajung să îl ardă pentru
că nu le suportă !
Boala
aceasta sufletească este o măcinare continuă a omului „slab de înger”, care
uită complet de grija faţă de sine, de propria sa oglindă sufletească, de
mărunţimea cugetului său şi se preocupă mai mult de „grija” de mântuire a
aproapelui… Nevindecabila boală (iremediabilă şi irevocabilă ca diagnostic)
paralizează bunul mers al societăţii noastre la toate nivelele ei, de la adulţi
şi până la copii – deoarece se transmite printr-o educaţie defectuoasă sau
neglijentă. În astfel de situaţii, de cele mai multe ori ne este dat să auzim
ca justificare pretextul penibil: „m-am smintit !” Dar oare de ce dovedim atâta
neglijenţă şi lipsă de atenţie, când sminteala vatămă ambele suflete – atât pe
cel smintit cât şi pe cel smintitor ? Nu degeaba a spus Iisus: „Vai lumii, din
pricina smintelilor !” (Mt. XVIII, 7)
– pentru că despre unul ca acesta (care s-a smintit) se poate spune că şi-a
ratat startul de mântuire, preocupat fiind de smintelile altora, nu de propria
sa lucrare sufletească, neluând aminte la cuvântul Psalmistului: „cu oamenii
cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.” (Ps. CXL, 4) Şi tot Mântuitorul Însuşi ne atrage iarăşi atenţia:
„vai (şi) omului aceluia prin care vine sminteala !” (Mt. XVIII, 7) - altfel spus, încă un suflet osândit, pierzând
şansa mântuirii… Căci şi unul şi celălalt, lipsiţi fiind de virtutea dragostei
creştine, se îngreuiază unul pe altul în drumul lor către împărăţia lui
Dumnezeu. Scris este: „voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre
i-aţi împiedicat !” (Lc. XI, 52)
Aici
demonizarea se adânceşte până la necredinţa sfidătoare - prin ignorarea totală
a poruncilor divine, prin luarea în râs a învăţăturilor Scripturii, prin
lepădarea lucrării duhovniceşti, totul culminând cu rătăcirea sufletească – iar
uneori chiar cu rătăcirea minţii… Dacă împietrirea inimii cumva s-ar mai putea
dezlega prin semne, prin sfaturi, prin încercări, cu ajutorul semenilor sau
prin lucrarea de misiune a Bisericii (printr-o predică, printr-o rugăciune,
printr-o Slujbă Sfântă – fie ea Taină sau ierurgie), în schimb rătăcirea minţii
conduce de-a dreptul la dezastre ireparabile !
Pătimaşul fără oprelişte, hulitorul de cele sfinte, ateul, vorbitorul de
rău, calomniatorul – toţi aceştia par foarte interesanţi înaintea propriilor
lor ochi ! Atât de interesanţi încât părerile lor personale devin „dogme” şi
„canoane”, sunt convinşi că ei deţin adevărul absolut, singuri îşi aşează
piedestal propriei personalităţi, devenind sărmanii victimele propriilor
victimizări !... Iar dacă vreodată li s-ar face observaţia că ceea ce spun sau
susţin nu ar fi chiar adevărat, replică îndată: „atunci de ce Dumnezeu nu ne-a
pedepsit până acum ? Asta nu înseamnă că avem dreptate ?!…” Şi dacă îi întrebi,
ei din modestie şi din smerenie nu vor să spună toate câte ştiu şi au văzut,
pentru că „sminteala” ar fi atunci cu mult mai mare decât s-ar crede…! Având
însă foarte multă „bunăvoinţă”, păstrează o anumită măsură în descoperirea
„neregulilor” şi a „fărădelegilor” care-i împresoară de pretutindeni !
În
cele din urmă, cea mai de jos treaptă a demonizării, mai adâncă şi mai gravă
decât împietrirea inimii şi decât rătăcirea minţii, este întunecarea totală sau
orbirea sufletească. Pe această treaptă faptele omului nu mai au nici un reper
moral sau spiritual. Se produce atât pierderea echilibrului raţional cât şi
dezintegrarea omeniei din noi, precum zice şi Sfânta Evanghelie: „oare, fiii
cărui duh sunteţi ?” (Lc. IX, 55);
iar Apostolul îndeamnă: „cercaţi
duhurile dacă sunt de la Dumnezeu !” (I
In. IV, 1); pentru că „dacă lumina care e în tine este întuneric, dar
întunericul cu cât mai mult !” (Mt. VI, 23),
căci „cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge !” (In. XII, 35) Pildă mustrătoare în acest sens, ca un avertisment
înfricoşător, ne stă în faţa ochilor soarta lui Iuda Iscarioteanul: „după
împărtăşanie - a intrat satana în el !” (In.
XIII, 27); „deci, după ce a luat acela bucăţica de Pâine, a ieşit
numaidecât. Şi era noapte…” (In. XII, 30)
Tot
astfel, demonizaţii de ieri sau de azi pierd contactul cu Legea scrisă a lui
Dumnezeu, rup Legământul Lui cu noi şi aleg învăţătura greşită a rătăcirilor de
care nu va mai răspunde însă nimeni altcineva în locul lor – ci doar fiecare în
nume propriu ! Dar nu sub adumbrirea harului dumnezeiesc, ci părăsiţi de Duhul
Sfânt şi lăsaţi la „sfatul” minţii lor trufaşe: „Cel ce locuieşte în ceruri va
râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei !” (Ps. II, 4) Iar de aici – finalul tragic: îmbrăţişarea ateismului
şi a necredinţei, a sectelor sau a altor religii – unii reuşind să încheie
chiar şi pact cu diavolul. Iar consecinţa cea mai răspândită astăzi a acestei
lepădări de dreapta credinţă este apelarea la vrăji, farmece şi descântece – tot
atâtea inepţii ale unor minţi netede cu raţiunea diluată, care împart iluzii
comerciale oamenilor lipsiţi de un suport sufletesc sănătos, sub forma
feluritelor „suveniruri” banale şi ridicole – de la găina din ogradă până la
haina personală sau tot felul de „licori” şi „elixiruri” codificate cu tot
felul de formule fantasmagorice, storcând astfel buzunarele celor cu minte şi
credinţă slabe, înşelând oameni rând pe rând, de la intelectuali de marcă până
la mediocri de duzină, făcându-i să reducă în mintea lor pe Dumnezeu şi voia
Lui cea sfântă la câteva mărunţişuri materiale infecte – care să ţină loc de
„dumnezeu” – precum făcuseră odinioară evreii în pustie: „au schimbat slava Lui
întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă !” (Ps. CV, 20)
În
vremea noastră, două milenii întregi de creştinism sunt anulate prin lenea,
nepăsarea, uitarea, comoditatea, dezinteresul faţă de Adevărul–Hristos şi
conştiinţa adormită a creştinilor aflaţi în căutarea acerbă a unui Dumnezeu
Căruia să-I strige din răsputeri: „dă-ne totul pe degeaba căci noi nu ne putem
osteni şi nevoi !” În ciuda tuturor acestora, Iisus Euharistic veghează dintru
înălţimea Sfântului Prestol la mântuirea noastră, iar demonizaţilor acestei
lumi fără de Dumnezeu nu le rămâne decât să strige neîncetat: „Ce ai Tu cu noi,
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne
chinuieşti ?” (Mt. VIII, 29) Precum
atunci - aşa şi acum: oamenii decăzuţi din har şi refugiaţi la „adăpostul”
propriilor lor patimi de ocară, Îl roagă pururea pe Iisus „să plece din
hotarele lor” (Mt. VIII, 33) Adică
din comoditatea lor spirituală, materială, financiară, ca să nu-i mai
„obosească” cu atâtea „obligaţii” şi „îndatoriri” creştine… Scris este însă că
Iisus le va răspunde fără de cruţare: „Nu vă cunosc pe voi !” (Mt. XXV, 12), „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor,
în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui !” (Mt. XXV, 41) Căci „vor ieşi cei ce au
făcut cele bune spre învierea vieţii iar cei ce au făcut cele rele spre
învierea osândirii !” (In. 5,29); dar „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate
afară !” (In. VI, 37) căci „pe
dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu.” (II
Cor. IX, 7)
