luni, 30 iulie 2012

Pâinea pământească şi Pâinea Cerească


„Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă !” (Ps. LXXII, 1)
„Daţi-le voi să mănânce !” (Mt. XIV, 16)
„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” (Mt. IV, 4)
„Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi !” (Mt. VI, 11)
„A fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.” (Lc. XXIV, 35)
„Ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.” (Lc. XXIV, 16)
„Luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor.” (Mt. XIV, 19)
„Aduceţi-vă aminte, fraţilor, de osteneala şi de truda noastră, lucrând zi şi noapte, ca să nu fim povară nici unuia dintre voi.” (I Tes. II, 9)


De la facerea lumii acesteia văzute şi a tuturor celor din ea, fiecare vieţuitoare în parte şi toate laolaltă au avut nevoie vitală de hrană pentru a putea supravieţui – iar oamenii s-au confruntat permanent cu această problemă. Dar mai mult, nu în vremea petrecerii în Rai (acolo unde nu se punea nicidecum problema pâinii zilnice şi a hranei pământeşti), ci mai ales de la căderea în păcatul neascultării şi izgonirea din Eden. Cunună a creaţiei întregi, omul avea binecuvântarea Creatorului său pentru a mânca din roadele Pomului Vieţii - atâta timp cât s-a aflat într-o stare duhovnicească plină de har şi de lumină, hrănindu-se cu o asemenea hrană nestricăcioasă şi nepreţuită precum cea din toţi pomii Raiului: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci !” (Fac. II, 16-17).
Gustarea cea de moarte aducătoare din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului reprezintă cumva tocmai începutul legăturii omului cu viaţa din afara Raiului, de când s-a văzut silit să cultive pământul pentru a-şi agonisi hrana: „Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului ! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta.” (Fac. III, 18-19) Insuflat de Duhul Sfânt, Psalmistul David, Regele Profet, adevereşte: „pâinea inima omului o întăreşte” (Ps. CIII, 17). Ca o luare aminte, Scriptura hotărăşte: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. III, 10). Iar pentru cei necredincioşi, zice: „În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii” (Ps. CXXVI, 2) – adică munca altuia, sau pâinea nemuncită: „iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iac.V, 4).
Cercetând adâncul înţelesurilor Scripturii, vom descoperi faptul că noţiunea de „pâine” cunoaşte numeroase tâlcuri simbolice de taină. E de ajuns, pentru început, să cercetăm lucrarea aceasta minunată de rodire proprie pământului, pentru a ne da seama de mila şi de puterea lui Dumnezeu: „toate cu înţelepciune le-ai făcut !” (Ps. CIII, 25). Porunca dată pământului de a rodi este o lege veşnică şi neschimbată pentru hrănirea omenirii. Acest uriaş hambar viu al hărniciei Duhului lui Dumnezeu dă formă şi gust materiei pentru a ne putea hrăni. Cine ar putea explica vreodată cum un bob de grâu aruncat în pământ şi putrezind acolo, ajunge să aducă roadă multă ? Cum germenul dă viaţă noii plante care, ca mugur, se hrăneşte din sămânţa aceea, din bobul îmbibat cu apă, iar pământul devine mediul hrănitor al plantei care se va face spic ? „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (In. XII, 24). Şi iarăşi: „lege le-a pus şi nu o vor trece” (Ps. CXLVIII,6). A zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ !” (Fac. I, 11) Ca o dovadă vie stă sămânţa - mică şi neînsemnată, aruncată şi purtată de vânt, care devine împlinitoare şi lucrătoare a poruncii divine: creşte şi rodeşte după felul ei.
Plecând de la această contemplare a măreţiei divine a lucrării de hrănire a întregii creaţii, Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ?” (Mt. VI, 26) Aşadar: „Voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu fiţi îngrijoraţi. Căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de acestea; căutaţi mai întâi împărăţia Lui. Şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Lc. XII, 29-31). Oare câte guri nu erau de hrănit în vremea peregrinării prin pustiu a acelui popor evreu numeros, cu toţi ai săi mari şi mici, voinici şi prunci, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei ? Iar deşertul Sinaiului, ca şi cea mai mare parte a pământurilor Egiptului, nu prea avea cu ce să-i îndestuleze… Şi totuşi, Domnul Savaot a purtat grijă de poporul Său: „cu pâine cerească i-a săturat pe ei. Despicat-a piatră şi au curs ape şi au curs râuri în pământ fără de apă” (Ps. CIV, 39-40) A dat poporului „mană”, această hrană cerească fiind chiar un dar divin; era culeasă de oameni de pe pământul pe care cădea şi mâncată întocmai ca o hrană caldă (aceea la care se gândeşte bietul om flămând – pâine caldă). Astfel și-a arătat Dumnezeu dragostea Sa de Creator plin de grijă părintească pentru poporul pe care Şi l-a ales de moştenire Luişi şi pe care l-a ocârmuit prin pustie. În această mană cerească descoperim simbolul Sfintei Pâini Dumnezeieşti, Euharistia Noului Legământ, după cuvântul Mântuitorului: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (In. VI, 51).
Cuvântul acesta, „pâine”, îşi păstrează întreg sensul său propriu şi obişnuit (acela de „hrană”) dar totodată câştigă şi un înţeles de „pâine” a credinţei, a nădejdii, a încrederii în Dumnezeu „Cel ce dă hrană la tot trupul” (Ps. CXXXV,25). Iată că întâlnim astfel o distincţie între pâinea „materială” (ca hrană a trupului) şi „pâinea cea vie” (Viaţa-Hristos, hrana sufletului). În cărţile Vechiului Legământ ni se prezintă două mărturii aspre ale felului în care răspunde Dumnezeu preocupării excesive a omului pentru hrana trupului şi nu pentru hrana sufletului. Ieşiţi din pământul Egiptului şi flămânzind în pustie, evreii au început să cârtească în chip hulitor faţă de Salvatorul lor, motivând că în ţara Faraonului aveau mâncare din destul, chiar dacă îşi petreceau viaţa în robie şi în muncă silnică. Ce zice, însă, Solomon cel Înţelept? „Mai bună este o bucată de pâine uscată în pace, decât o casă plină cu carne de jertfe, dar cu vrajbă” (Sol.XVII, 1). Când hrana trupului devine zid între om şi Dumnezeu iar credinţa şi nădejdea nu mai lucrează, atunci omul îşi consumă hrana întru păcat. Se face rob al trupului, adică al poftei şi al nesaţiului: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit” (Ps. XXXIII, 10). Oricum o astfel de răsplătire nu-i concludentă faţă de mâhnirea pe care i-o provoacă lui Dumnezeu nerecunoştinţa şi nerăbdarea noastră în împrejurările mai grele ale vieţii: „deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi” (Ps. CIII, 29). Atunci când poporul cârtea că moare de foame, Domnul Dumnezeu i-a trimis păsări zburătoare spre mâncare: „a plouat peste ei ca pulberea cărnuri” (Ps. LXXVII, 31) „şi i-a săturat pe ei” (Ps. CIV, 39). Dar când se credeau de acum mulţumiţi şi sătui, cu provizii suficiente, abia atunci Dumnezeu Şi-a arătat mânia, asprimea şi dreptatea: „mâncarea le era încă în gura lor, când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei sătui ai lor” (Ps. LXXVII, 34-35). La fel atunci când, după ce i-a hrănit cu mană în pustie (ei tot neavând încredere în El), au început să adune provizii mai mult decât era nevoie, Dumnezeu S-a supărat şi a oprit darul ceresc, iar tot ce a fost adunat în plus nu a mai putut fi consumat.
Din astfel de întâmplări reiese limpede că ceea ce doreşte Dumnezeu de la oameni este cu totul altceva decât ceea ce dorim noi oamenii de la El. Zis-a Domnul: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac. I, 28) Dar oare ce poate să însemne această putere de a stăpâni pământul ?... Oricum, cu totul altceva decât ceea ce cred oamenii că înseamnă. Ascultând cântările liturgice de laudă ale Bisericii, vom auzi zilnic intonându-se versetul: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Mt. V, 5) Cu alte cuvinte, în nici un caz nu-l fac pe om stăpân sau proprietar peste pământ documentele juridice, aşa cum cred oamenii necredincioşi! Auzi ce zice Scriptura: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui” (Ps. XXIII, 1) Iar omului îi zice cu ton ironic, dar părintesc: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. III, 19), „în sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat” (Fac. III, 19). Iată pământul moştenit, fericirea Raiului pierdut - regăsit încă din primele veacuri creştine de cei dintâi asceţi, nevoitori şi luptători pentru mântuire: tocmai în nesfârşitul pustiurilor egiptene, palestiniene, ale Siriei şi Ierusalimului ! Căci de atunci cântă Biserica: „Înflorit-a pustia ca şi crinul !”
Iată deci cum ar trebui să fim stăpânii pământului;nu chinuindu-l cu garduri şi cu ziduri, cu titluri de proprietate şi legi făcute de mâini omeneşti, ci sfinţindu-l cu faptele şi cu vieţuirea noastră: „omul sfinţeşte locul !”. Doar aşa se va preface „pustiul în iezer de ape, iar pământul cel fără de apă în izvoare de ape” (Ps. CVI, 35), aşa cum au reuşit să facă aceşti asceţi, mari trăitori ai unirii cu Hristos în viaţa lor pământească, redobândind starea adamică, uneori fiind hrăniţi de către sfinţii îngeri, iar alteori hambarele mănăstirilor lor umplându-li-se în chip minunat cu grâu şi cu merinde în urma rugăciunilor lor curate ! Nenumărate sunt astfel de exemple în Vieţile Sfinţilor – de la Antonie cel Mare şi Pahomie cel Mare până la Teodosie cel Mare şi Eftimie cel Mare sau Maria Egipteanca, ori tot atâţia nenumăraţi pustnici care trăiau vreme îndelungată, ani de zile, doar cu câte o traistă de pesmeţi, fără a mai simţi nimic altceva decât foamea şi setea de Dumnezeu; căci dorul de Hristos a luat locul nesaţiului gurii şi al pântecelui ! De un asemenea har face pomenire Sfânta Biserică în „Rugăciunea de binecuvântare a colivei”: „Doamne, Care pe cei trei tineri şi pe Daniil în Babilon fiind hrăniţi cu verdeţuri i-ai arătat mai frumoşi decât i-ai arătat pe cei hrăniţi cu multe desfătări…”. Tocmai pentru a înfiera alergarea după hrana trupului în mod nesocotit, cântă Psalmistul: „iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele” (Ps. XXXIII,10).
Şi astfel a ajuns omenirea din stăpână a pământului slugă a pământului şi roabă a nesăturării pântecelui. De-a lungul vremii s-a intervenit prin tot felul de metode ştiinţifice pentru ca pământul să fie obligat să-i dea omului ce şi cât îi cere: recolte bogate, munţi de pâine, de grâne şi de roade. La toate acestea însă, Dumnezeu, văzând ce face omul cu pământul, „l-a lăsat la mâna sfatului său” (Sir. XV, 14); şi astfel, „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii” (Ps. II, 4): a luat harul bucatelor ! Acestea nu mai dau săturare, aşa cum s-a întâmplat cu mulţimile din pustie la înmulţirea pâinilor. Din „cinci pâini şi doi peşti” (Mt. XIV, 17) au mâncat „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Mt. XIV, 21) iar la urmă „au strâns rămăşiţele de fărâmituri: douăsprezece coşuri pline” (Mt. XIV, 20). Iar noi, astăzi, mâncăm mai mult de douăsprezece coşuri de pâini şi peşti doar pentru ca la urmă să culegem trupuri bolnave, contaminate chimic, pline de boli digestive cronice şi afectate iremediabil de obezitate şi de multe alte maladii incurabile: tot atâţia oameni nefericiţi ajunşi robi pântecelui şi pământului…
Iar pentru păcatele lăcomiei omeneşti, până şi pământului i-a dat Dumnezeu boli şi dăunători de tot felul, şi multe alte pedepse care l-au sălbăticit atât ca răspuns la acţiunile omului asupra lui, cât şi în sine, ca natură – prin alunecări de teren, secete şi inundaţii, molime şi uscăciune, încât „spinii şi pălămida” (Fac. III, 18) au ajuns să fie podoaba frumuseţii lui! Atunci când Solomon Îl iubea pe Dumnezeu şi preţuia Înţelepciunea Lui, în toată fala şi mândria lui regală, totuşi, Dumnezeu îl compara pe strălucitul rege pământesc cu iarba pământului: „nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca vreunul dintre crini !” (Lc. XII, 27). Iată câtă frumuseţe a legăturii dintre stăpânul credincios şi întinderea stăpânirii sale -  împărăţia câmpului plină de ierburi moi şi flori frumos mirositoare (precum în Raiul cel pierdut), ne descoperă aceste cuvinte ale Mântuitorului !
Pentru a pune un hotar definitiv abuzului de încredinţare a omului pe seama nădejdii în hrana cea trecătoare şi stricăcioasă (adică în pâine mai mult decât în Dumnezeu), în Carantania, pe Muntele Ispitirii, Hristos i-a răspuns diavolului: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Mt. IV, 4), deşi acesta nu-i ceruse decât un lucru mic – o hrană nemuncită, necinstită, nemeritată. Era desigur un mod al lui, diavolesc, de a-L ironiza pe Dumnezeu: „zi ca pietrele acestea să se facă pâini !” (Mt. IV, 3); ca şi cum ai cere unui om: „zi pâinilor să se facă pietre” (ca o invitaţie la îmbuibare). Aşadar, o încercare prin care satana a dorit să-L persifleze pe Fiul lui Dumnezeu, necunoscându-I însă lucrarea şi neştiindu-I nici puterea: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini !” (Mt. IV, 3). Răspunsul lui Iisus a fost unul cu adevărat deplin Dumnezeiesc, fără ca satana măcar să priceapă ce cuvinte se rosteau în auzul lui şi care era puterea lor ce avea să-i provoace scârbă şi neputinţă în toată lucrarea lui demonică înveşnicită în rău şi în lupta de a chinui neamul omenesc. Hristos îi zice: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. IV, 4). Aceasta este de fapt rădăcina Euharistiei înseşi, ce avea să se răspândească apoi pe faţa întregului pământ ! Iar cele „cinci pâini şi cei doi peşti” (Mt. XIV, 17) sunt primul simbol euharistic şi cea dintâi adeverire că numai Dumnezeu poate binecuvânta, sfinţi şi hrăni toată făptura: „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. XXIV, 35). Ori de câte ori diavolul va voi să piardă un suflet, pocăinţa aceluia şi mâncarea din pâinea cea vie îl vor salva şi îl vor izbăvi, unindu-l cu Hristos: „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (In. VI, 54) şi „la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (In. VI, 24). „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer ! Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (In. VI, 51). Pe batjocoritorul diavol însă, îl umilise deja credinţa de diamant a slugii Stăpânului, Cinstitul Prooroc Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, atunci când la râul Iordan striga cu putere: „Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam !” (Mt. III, 9), vestindu-i astfel ispititorului de mai înainte răspunsul Creatorului la ispitirea de a-I cere pâine din piatră: prin Cruce Domnul avea să-i dea în schimb replica prefacerii pescarilor în Apostoli şi a păgânilor în Mucenici prin har şi binecuvântare şi prin mâncarea din „pâinea cea vie” – mulţime nenumărată de dreptcredincioşi temători de Dumnezeu !
Conflictul acesta dintre pâinea colhoznică şi Pâinea Euharistică se vede şi astăzi, în vremea noastră, aşa precum s-a şi văzut mereu în trecut pe pământ. Dar robii Domnului întotdeauna vor străluci pe bolta Bisericii şi vor sta mărturie vie că se cuvine să „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui - şi toate celelalte se vor adăuga vouă !” (Mt. VI, 33). Zis-a Hristos: „cine nu adună cu Mine risipeşte” (Mt. XII, 30) Să avem grijă ca în ţarina Mântuitorului grâul semănat de El să aducă boabă multă şi roadă pe măsură: „una o sută, alta şaizeci, alta treizeci” (Mt. XIII, 8). Cuvântul Sfintei Evanghelii este pâine şi hrană pentru suflet. Grija vieţii este o necesitate firească şi biologică, dar grija de suflet şi pâinea cea vie este o datorie supremă, sacră şi veşnică. A-I pretinde lui Dumnezeu servicii de  brutar sau de agronom ne e specific doar nouă, celor ce raportăm credinţa exclusiv la umplerea cămărilor şi a hambarelor. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a vestit mai dinainte că în vremurile de pe urmă lumea se va deda la lucruri netrebnice şi stricăcioase, uitând de cuvântul Scripturii şi de veşnicia vieţii celei viitoare: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte ! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.” (Apoc. III, 15) „fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie - şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol !” (Apoc. XIII, 17).
Pentru aceasta e nevoie ca de când suntem încă vrednici la minte şi la trup, în stare şi în putere, să căutăm din vreme o dreaptă cumpănire între strădaniile pentru cele două pâini ale lumii. Timpul câştigării pâinii celei pentru trup să nu fie mai lung şi mai preţios decât timpul pe care ar trebui să-l acordăm Pâinii celei duhovniceşti, Sfintei Euharistii: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” (Mt. XXVI, 26) „Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor” (Liturghier). Iar un alt lucru pe care îl va cântări Hristos în cumpăna Tronului Înfricoşătoarei Judecăţi este acela ca - cele două pâini (puse în balanţa dreptăţii dumnezeieşti) să fie de o măsură: hrana pentru trup şi rugăciunea pentru suflet. În caz contrar, se va cântări mila noastră creştină la pâinea zilnică a trupului: dacă am hrănit pe sărman, pe văduvă şi pe orfan, pe sărac şi pe flămând, pentru că „jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi !” (Ps. L, 18). Poate te-ai rugat mai puţin; dar, iată, ai miluit mai mult – şi atunci greutatea pâinii pământeşti atârnă la Pâinea Vieţii, şi atunci nu vei mai auzi: „Nebune ! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi ?” (Lc. XII, 20) aşa cum păţesc de obicei cei ce cugetă întru sine precum bogatul din Evanghelie: „Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi” (Lc. XII, 18) şi „voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te !” (Lc. XII, 19). Să nu uităm nici de bogatul cel nemilostiv: „Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison” (Lc. XVI, 19) „iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului” (Lc. XVI, 20-21). Şi nici de neizbânda strădaniei de auto-îndreptăţire a celor daţi de-a stânga Dreptului Judecător: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit ?!” (Mt. XXV, 44) - „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut !” (Mt. XXV, 45)
Grija vieţii m-a scos din Rai ! „Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin” (Lc. XVI, 27-28); iar Patriarhul Avraam răspunde: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei !” (Lc. XVI, 29) pentru că „dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (Lc. XVI, 31)
Iată, aşadar, în câteva rânduri de inspiraţie biblică şi patristică, înfăţişată balanţa vieţuirii între cele două pâini – cea omenească (hrană pentru trup), şi cea dumnezeiască, euharistică (hrană pentru suflet). Să avem permanent grijă ca hrana noastră zilnică între ogor şi altar să fie îngrădită cu harul lui Dumnezeu aşa precum a fost averea Dreptului Iov: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu ? N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul ?” (Iov. I, 9). Dar Dumnezeu a îngăduit ca diavolul să-l încerce pe Iov, ruşinându-l astfel pe ispititor. Întrucât s-a dovedit că, atât bogat cât şi sărac, Iov nu s-a răzvrătit niciodată împotriva Domnului Dumnezeu; ci doar a zis: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvântat !” (Iov. I, 21) Iar Psalmistul, cântând mila şi bunătatea, exclamă: „dreptul se îndură şi dă” (Ps. XXXVI, 21) dar „n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerşind pâine !” (Ps. XXXVI, 25) A milui pe sărac şi a hrăni pe sărman înseamnă de fapt să fii darnic tot cu Dumnezeu: „cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută !” „Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu !” (In. VI, 51) pentru că „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă - şi din belşug să aibă !” (In. X, 10)
De aceea, precum Hristos a hrănit mulţimile de oameni în pustie, această purtare de grijă revine astăzi, prin Apostoli, Părinţilor ierarhi şi preoţilor Bisericii (în ceea ce priveşte hrănirea cu Pâinea cea Vie, Sfânta Euharistie), dar şi tuturor creştinilor, fii ai Bisericii lui Hristos – mai ales în ceea ce priveşte hrănirea celor săraci cu pâinea „cea de toate zilele” (Iac. II, 15).