sâmbătă, 9 iulie 2011

Suferinţa - maica adevăratei iubiri


Motto: „Cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui” (Matei 10, 22) „Când se lupta cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat dupa regulile jocului.” ( II Timotei 2, 5)

          În creştinism (în general) şi în Ortodoxie (în special), cu privire la mântuire se vorbeşte mai ales despre necesitatea dobândirii a două realităţi întemeietoare ale vieţii duhovniceşti - „virtutea şi jertfa”. Acestea două sunt esenţiale pentru desăvârşirea oricărei lucrări spirituale, cât de înaltă ar fi ea. În Sfânta Scriptură întâlnim un cuvânt de maximă însemnătate pentru deosebirea făptuirilor duhovniceşti: „Dupa roadele lor îi veţi cunoaste. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini ? Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.” (Matei 7, 16-17). Poate de aceea în toată istoria biblică a Vechiului Legământ nu vom găsi decât un singur Moise care a ştiut să străbată cerul cu rugăciunea până la a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă şi a lua din mâna Domnului Tablele Legii; de ce n-au făcut aceasta şi oricare altul dintre prooroci sau dintre cei aleşi ai Legii Vechi ?
Dacă vom cerceta în profunzime rugăciunea omului Lui Dumnezeu, Moise, cel numit şi „chip al blândeţii”, nu vom afla vorbe goale, lălăieli lăutăreşti sau închipuiri de sine, înălţări de minte ori pietisme lacrimogene; esenţa iubirii care umplea inima proorocului era tocmai durerea care i-a străbătut adâncul fiinţei şi care l-a făcut să-L roage pe Cel Atotputernic ca, de va hotărâ să-și piardă poporul, atunci să-l osândească şi pe el: „Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, sterge-mă și pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris !” (Ieşire 32, 32) - iată iubire dusă până la suprem, nu vorbe goale ! De altfel, acelaşi sens al iubirii se regăseşte în dragostea Lui Dumnezeu Tatăl „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16) – aşadar jertfa totală reflectată în iubirea pentru oameni.
         Cine ar putea  oare exprima în cuvinte durerea pe care a simţit-o Dumnezeu (sau să descrie în sens spiritual suferinţa Creatorului) la căderea lui Adam - şi prin acesta la pervertirea întregii zidiri ?!... Oare ce să-L fi determinat pe Dumnezeu totuşi să răscumpere omul căzut prin Întruparea Logosului Divin, Iisus Hristos, Fiul Omului - şi prin jertfa Acestuia pe Cruce şi prin Învierea Lui din morţi ? „Aceasta îţi va zdrobi capul !” (Facere 3, 15)
Ce L-a făcut pe Iisus Hristos, confruntat permanent cu un popor de răzvrătiţi şi îndărătnici certaţi cu Legea (cu Tora şi cu toate învăţăturile Pentateuhului) să pronunţe cuvinte de neînţeles într-o asemenea situaţie: „Eu am venit ca lumea să aibă viaţă - şi din belşug să o aibă !” (Ioan 10,10) şi „Păstorul Cel Bun îşi pune sufletul pentru oile Sale !” (Ioan 10,11) arătând prin aceasta jertfa totală din iubire. Modelul acesta de jertfă deplină adusă din simplitatea sufletului şi curăţia inimii se regăseşte şi în persoana Patriarhului Avraam care pe  singurul său fiu cel dobândit la bătrâneţe prin dar dumnezeiesc l-a suit pe asin cu lemnele împreună şi a urcat fără şovăire pe Muntele Moria pentru a-l aduce jertfă Lui Dumnezeu - făcându-L pe Acesta să exclame: „Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru Mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău" (Facere 22, 12). Oare ce părinte ar mai fi în stare să-şi sacrifice pruncul pentru Dumnezeu, pruncul în ochii căruia părinţii văd tot ceea ce ei înşişi nu au realizat în timpul vieţii, sperând că urmaşii lor vor rezolva şi dezlega neîmplinirile lor trecute !...Numai că nu e deloc aşa: comoditatea, lenea, desfrâul, libertinajul, laxitatea morală exagerată - toate amestecate cu o necredinţă de fond şi de fapt - fac din societatea de consum a vremii noastre o masă umană amorfă, lipsită de limite şi fără scrupule, o adunătură de indivizi egocentrici, încrezuţi, autosuficienţi, siguri de propria „măreţie” şi „valoare” şi incontestabili în propria ideologie. Nu degeaba Hristos ne-a atras atenţia: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (Ioan 14, 6); iar vorba bătrânească spune: „Taci tu pentru ca să vorbească faptele tale !”
           Unde oare am putea găsi adevărata iubire desăvârşită prin durere şi suferinţă atroce decât pe Golgota, la picioarele Crucii, acolo unde unii băteau şi schingiuiau cu cruzime pe Cel fără de păcat şi fără de vină, pe Fiul Lui Dumnezeu Însuşi, smerit şi deşertat de slava Sa dumnezeiească, pogorât până la puterea noastră mică şi neputincioasă de a pricepe ! Iar cu cât omenirea hulea şi lovea mai criminal în Dumnezeu („Huu ! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zidești mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce !” (Marcu 15, 29-30) - cu atât răspunsul Lui aducea sens şi realitate Scripturilor din adâncul tainelor dumnezeieşti: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” (Luca 23, 34) Câtă diferenţă se vădeşte între fineţea lucrării Creatorului şi grosolănia mentalităţii umane, a atâtor creştini subţiri până la irascibilitate,  gata să se simtă jignţi la orice gest părelnic interpretat prin prisma părerii de sine, gata să împroaşte cu fraze mediocre necugetate, fără vlagă şi fără sevă, de genul „uite, câtă incredere am avut, câte sentimente am investit, cu câtă atenţie m-am implicat ca să ajut - şi iată, câtă dezamăgire !” Auzim astfel de replici pretutindeni - în societate, la locul de muncă, între prieteni chiar şi în familie. Ni se pare că s-a răsturnat cerul când cineva ne minte ori îşi calcă cuvântul, promisiunea sau făgăduinţa; e cât se poate de firesc să săvârşeşti astfel de lucruri (care par perfect normale) când nu ai pe Dumnezeu, când dragostea ta este doar din interes personal ori pentru propriul beneficiu, neavând nici temelie nici ţintă duhovnicească, când eşti prieten sau colaborator cu altul doar dacă ai interes şi foloase. De aceea zice Iisus Mântuitorul: „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea ?” (Matei 5, 46) şi „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44) - cea mai grea şi cea mai înaltă poruncă. Spun Sfinţii Părinţi: „Cine te laudă nu te iubeşte; cine te jigneşte sau te vorbeşte de rău - acela te iubeşte, pentru că te întăreşte în virtutea răbdării” (Filocalia). Ce altceva a putut face din Sfântul şi Dreptul Iov un monument universal de răbdare şi smerenie decât dragostea curată pentru Dumnezeu şi credinţa dreaptă faţă de El care a nesocotit cu totul pierderile şi suferinţele, lepra şi groapa de gunoi ?! „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ !” (Iov 1, 21) - iată credinţă fără interes ! „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat !” (Iov 1, 21) - iată dragoste neclintită iar nu şovăieli şi smiorcăieli de genul „dacă sunt credincios şi mă rog de ce am încercări şi ispite ?”. Ne sclifosim ca pruncii fără jucării, uitând cuvântul apostolic: „Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte" (Evrei 12, 6) şi cuvântul profetic: „Toiagul Tău şi varga Ta m-au mângâiat” (Psalm 22, 5); altfel spus „aurul se curăţă prin foc iar omul prin ispite”.
          Iată într-adevăr o temă de gândire pentru conştiinţa noastră (astăzi adormită): mai avem noi oare măsura dragostei Lui Hristos şi a Sfinţilor Săi, ca să ne punem viaţa şi sufletul pentru aproapele nostru şi pentru mântuirea lui ? Oare mai suntem noi receptivi la suferinţele celor care ne imploră ajutorul ?... Nu degeaba: doar picăturile de sânge jertfite pentru Hristos  şi pentru aproapele nostru vor fi cu adevărat nestematele din cununa mântuirii - indiferent că suntem laici, monahi, mireni sau clerici.
                           Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi