Motto: „Întristat este sufletul Meu până la moarte.”
(Matei 26, 38)
În zilele noastre vedem pretutindeni oameni cuprinşi de întristare. Creştinii ştiu, însă, că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22). Din păcate, din pricina problemelor cotidiene, oamenii din jurul nostru sunt din ce în ce mai trişti, cuprinşi de frică, de panică, de numărul mare de griji pe care le au. Fără îndoială pricinile de întristare astăzi sunt nenumărate; s-ar putea spune că nu există loc în care întristarea să nu-şi fi cuibărit răsadul. La rădăcina acestei stări (stare de blazare totală şi de profundă nemulţumire) stă de fapt maica tuturor răutăţilor - „iubirea de sine.” Tocmai aceasta este cea care ne împiedică să ne vedem propriile noastre slăbiciuni şi să ne recunoaştem propriile noastre patimi, făcându-ne să nu putem suferi ocara, nici mustrarea „care vin din scripturi.” (Romani 15, 4): „fraţilor (...) nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde !” (I Tesaloniceni 4, 13) Cu alte cuvinte, o altă pricină a întristării este lipsa nădejdii în Dumnezeu.
Acestea sunt două motive mai importante; există, însă, şi altele. De pildă-nepăzirea poruncilor sfinte. Însuşi Mântuitorul Hristos ne-a avertizat: „Fără Mine nu puteţi face nimic !” (Ioan 15, 5). În acelaşi context putem observa şi faptul că relele lumii de azi vin nu atât din ispita diavolului cât din îndepărtarea omului de Dumnezeu. Izvorul tuturor răutăţilor este, aşadar, necredinţa - care atrage totodată lipsa comunicării cu Dumnezeu: „Cine nu adună cu Mine, risipeşte (...)” (Matei 12, 30) Prin urmare, ar trebui să conştientizăm faptul că toate încercările grele prin care trecem (de care nu ne bucurăm deloc şi care ne transformă viaţa într-un calvar) provin din propria noastră cădere în necredinţă - astfel ignoranţa şi nepăsarea măcinându-ne zadarnic viaţa ! Practic, nu există formă de păcătuire care să nu fie pedepsită de Dumnezeu cu ispite şi încercări pe măsura ei: „Certa-voi cu toiag fărădelegile şi păcatele (...) !” (Psalmi 88, 32). Constatăm însă faptul că oamenii (în loc să se căiască şi să îndrepte răul săvârşit) se grăbesc să Îi reproşeze toate relele din lume tot lui Dumnezeu (Care aşteaptă întoarcerea păcătosului şi nu intervine degrab în a-l certa ci „îl lasă să umble după dorinţele inimii...” (cf. Psalmi 80, 11) sau la socoteala sărmanei sale minţi; o astfel de atitudine este tocmai rezultatul reacţiei omeneşti raţionaliste care se întrebă cum este posibil ca Dumnezeu (Care este bunătate, blândeţe, iubire, smerenie, iertare) să îngăduie asemenea nedreptăţi cum sunt cele ce se întâmplă între oameni pe pământ ?! Pretutindeni se aud murmure şi cârteli: de ce întârzie Dumnezeu, de ce nu intervine, de ce în jurul nostru toate par a se petrece în hazard şi la voia întâmplării ?... De fapt, în toate există o ordine divină şi un criteriu de judecată mai presus de mintea omului, care face ca ajutorul să sosească atunci când e nevoie şi e rânduit prin lucrarea A-Toate-Ştiutorului: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, pe toate întru înţelepciune Le-ai făcut.” (Anixandare, slujba Vecerniei) După toate ispitele şi greutăţile sufleteşti (insuportabile doar din pricina propriilor noastre păcate şi fapte rele) se aşterne mângâierea Duhului Sfânt, se trezeşte conştiinţa, ne vedem păcatele şi începem să facem roade vrednice de pocăinţă. Revenirea în sine a omului „ieşit din minţi” şi dorinţa de ridicare din starea de decădere (pilduitoare prin parabola „Fiului risipitor”) îl aduc pe om pe calea restaurării sufleteşti. Singur Dumnezeu are puterea şi voinţa de a vindeca relele sufletului îngreuiat de povara păcatelor: „Astăzi de veţi auzi glasul Domnului să nu vă învârtoşaţi inimile voastre !” (Psalmi 94, 8)... şi aşa Dumnezeu va fi receptiv faţă de nevoile şi problemele noastre. Fiecare altă amânare a pocăinţei nu înseamnă altceva decât o nouă zi în care îl supărăm pe Dumnezeu. Nu aşa făceau sfinţii; atinşi fiind adânc de fiorul sfinţeniei-pentru ei naşterea duhovnicească a omului lăuntric constituia cea dintâi prioritate. Ascetul creştin îşi petrece zilele într-o permanentă (dar fericită !) întristare duhovnicească, temându-se ca nu cumva să mânie pe Dumnezeu cu păcatele sale, oriunde i-ar fi dat să-şi ducă umila-dar sublima sa viaţă. „În tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.” (Psalmi 102, 22) Evanghelia Darului (totuna cu Legea Iubirii) descoperă umanităţii suspinul şi tremurul întregii făpturi faţă de covârşitoarea bunătate şi cea de necuprins iubire a lui Dumnezeu revărsată peste lume prin suprema jertfă a Fiului Său: „fraţilor, ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum; şi nu numai atât ci şi noi care avem pârga Duhului suspinăm aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru.” (Romani 8, 22-23) Iată glasul Proorocului: „Dintru adâncuri strigat-am către Tine; Doamne ! Doamne auzi glasul meu !” (Psalmi 129, 1)
În concluzie înţelegem că, de fapt păcătuim, ori de câte ori suspimăm tânjind după tot felul de „obiective” şi „ţeluri” (materiale, tehnice, ştiinţifice, socio-profesionale etc.) dorite sau planificate şi întristându-ne atunci când lucrurile nu se petrec după voia noastră. Spune Sfântul Isaac Sirul: „atunci când nu te ruşinezi de Dumnezeu va rândui El să te ruşineze alţii.” („Filocalia”). Iar când ne întristăm pentru păcatele noastre şi ne pare rău că le-am făcut-atunci vine dragostea Lui şi mângâie inima înfrântă şi smerită: „Jertfa Lui Dumnezeu, duhul zdrobit, inima zdrobită şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.” (Psalmi 50, 18)
