„Doamne,
miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău” (Mt. 17,15).
„L-am
dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece” (Mt. 17,16).
„O,
neam necredincios şi îndărătnic !” (Mt. 17,17).
„De
ce noi n-am putut să-l scoatem ?” (Mt. 17,19)
„Pentru
puţina voastră credinţă”(Mt. 17,20).
„Acest
neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17,21).
„Prin
pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor
ajunge s-o cunoască” (Sol. 2,24).
Atunci când îi mustră pe demonii
cuibăriți în ținutul gadarenilor, Mântuitorul Iisus Hristos le îngăduie ca,
ieșind din om, să intre într-o turmă de porci care păștea în apropiere: „toată
turma s-a aruncat de pe ţărm în mare” (Mt. 8,32). Semn sigur și limpede că
diavolul nu dorește binele – nici pe al omului, nici măcar pe al făpturilor
necuvântătoare. Adică este mânat doar de invidie și de răutate față de Dumnezeu
(Cel Care dintru început l-a creat – dar nu rău și întunecat, ci bun si
luminos). Și aceasta pentru că nu-I prețuiește lucrarea și nu iubește
ascultarea, ci doar nesupunerea și răzvrătirea.
Iată, de pildă, viclenia și îndrăzneala
perfidă cu care se adresează omului („zidirea cea de mare preț” cum îl numea
părintele Arsenie Boca, și „cunună a creației” după Sfântul Vasile cel Mare):
„Șarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri ! Dar Dumnezeu ştie că în ziua
în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu,
cunoscând binele şi răul»” (Fac. 3, 4-5). În Carantania, pe Muntele Ispitirii,
necunoscând adevărata identitate a lui Iisus (ca Fiul lui Dumnezeu) I se
adresează cu aceste cuvinte: „Diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a
arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi
le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie” (Mt. 4, 8-9).
Și tot înaintea lui Iisus, în ținutul Gadarei, plin de o smerenie prefăcută,
dar de fapt total fals în discuție și lucrare, strigă victimizat către Domnul:
„Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici mai înainte de
vreme ca să ne chinuieşti ?” (Mt. 8,29). Dădea chipurile semne de oboseală în
răzvrătirea sa față de Dumnezeu, ca și cum ar fi dorit să-și dovedească
supunerea și îmblânzirea. Numai că, odată ieșit din om, distruge cu o furie
nebună până și cele mai elementare forme de viață necuvântătoare; în cazul de
față, se răzbună pe niște animale, pe porci (o specie pentru consum alimentar
pe scară largă în societatea umană). Efectiv împinge răutatea până la a
dezechilibra economic întreg ținutul Gadarei, împingând în sărăcie și lipsuri
pe păzitorii porcilor și pe locuitorii din zonă: „văzându-L, L-au rugat să
treacă din hotarele lor” (Mt. 8, 34). Ca dovadă că lucrarea diavolului, plină
de răutate și de venin, este întâlnită în toate dimensiunile vieții sociale,
atât pe plan material cât și spiritual, atât sufletește cât și trupește, dar și
rațional, mintal-inteligibil.
Cercetând pildele de răutate demonică pe
care le consemnează Sfânta Scriptură, vom descoperi că cel dintâi dușman al
omului (și care îl acaparează cel mai ușor) este lenea sau trândăvia. Lenea
este acel păcat de moarte care îl desparte pe om de Dumnezeu: „Împărăţia
cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11,
12). Trândăvia este plaga socială cea mai grea, care aduce cele mai mari
pagube, formând mai multe categorii de păgubași: săraci leneși, săraci comozi,
săraci vicleni. Cea mai mare formă de hulă a diavolului (și cel mai des întâlnită
în lume) la adresa lui Dumnezeu este aceasta: dacă Dumnezeu este bun și darnic
atunci de ce este atâta lipsă, atâta sărăcie și atâta suferință în jurul nostru
? Unde este bunătatea Domnului ? Cu alte cuvinte, Dumnezeu este vinovat că nu
învățăm noi meserii. Dumnezeu este vinovat că nu avem noi locuri de muncă.
Dumnezeu e de vină că nu avem ce munci și ca nu avem din ce trăi. Pe această
bază s-a clădit o întreagă industrie de hulire a Domnului Dumnezeu. Unul dintre
produsele cele mai importante și mai răspândite ale acesteia este crima de
pruncucidere: De ce să nasc copii – ca să-i văd cum mor de foame ? De ce să fac
copii – ca să văd cum se chinuiesc ? De ce să ai mai mulți copii – ca să nu ai
cu ce-i crește ?... și multe alte explicații „logice” de acest fel din care
rezultă că Dumnezeu este vinovat de întregul dezechilibru economico-social –
garantat și guvernat însă nu după Legea morală și spirituală a Sfintei
Scripturi (a lui Dumnezeu), ci printr-o guvernare după mintea și legile
alcătuite de oameni și puse în aplicare tot de ei sub forma unei Constituții a
imoralității sufletești și sociale, prin care (în răspăr cu Legea Scripturii)
omul se ridică asupra aproapelui și împotriva semenului său, ignorând total
cuvântul dumnezeiesc: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” ! (Mt.
19,19)
Această „lunăticie” cuprinde în ea suma
rezultată din acumularea mai multor păcate: și mici și mari, și ușoare și
grele, știute și neștiute, din lene sau din nepăsare și trândăvie – care toate
îl împing pe om spre lucrarea propriei sale distrugeri (săvârșite nu de alții,
ci chiar de sine însuși): „fiul meu este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea
cade în foc şi adesea în apă” (Mt. 17, 15).
Căderea în foc are multe conotații
spirituale în perspectivă biblică. Ea se întâmplă de pildă atunci când te
înfierbânți spre desfrâu, spre ceartă și ură, spre clevetire și răzbunare, spre
încăierare și ucidere. Auzi ce zice Scriptura: „Un om cobora de la Ierusalim la
Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit,
au plecat, lăsându-l abia viu” (Lc. 10,30). Oare toate aceste porniri
(zavistia, iuțimea, mânia, dorința de a te răzbuna și de a face rău aproapelui
– oricine ar fi acesta – împotriva preceptelor morale ale Scripturii) nu sunt
tocmai semnele „lunăticiei” ? Oare nu ești lunatic atunci când te avânți cu
buzunarul gol pentru a fuma tutunul, aprins fiind de focul împătimirii de
țigări ? Sau spre a te frige de focul arșiței grumazului din împătimirea de
băutura cea fără măsură ? Iar unele ca acestea aprind în om și tot alaiul
patimilor întunericului de nepătruns al iadului ! Și cine e de vină pentru
toate acestea – dacă nu Dumnezeu Însuși ?! Iată răspunsul zănatic și lunatic al
lumii fără de Dumnezeu: „săracul om, bietul de el, așa i-a fost scris, așa i-a
rânduit Dumnezeu, asta a fost crucea lui !” Auzi profanare de cele sfinte și
blasfemiere a Creatorului: Crucea Celui fără de păcat, armă asupra diavolului
și semnul de biruință al creștinătății este în fapt reperul bețivului – crucea
celui bețiv, crucea celui curvar și a celui puturos... tot atâtea cruci fără
nici un corespondent în Scripturile Dumnezeiești ! Or fi tot cruci – dar sunt
cruci de tâlhari, cruci ale lumii căzute, lipsite de lumina cunoștinței Duhului
Sfânt: „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină” (I Tim. 2,4). „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl
vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5,48) pentru „ca toţi să fie una” (In.
17,21).
„Căci adesea cade în foc şi adesea în
apă” (Mt. 17,15). Iată strâmbarea sensului adevărului evanghelic în mintea
omului lipsit de credință si de nădejde și de trăire în Dumnezeu: „L-am dus la
ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece” (Mt. 17,16). După două mii de ani de
jertfă liturgică necontenită și de lucrare în lume a puterii Duhului Sfânt prin
Tainele Bisericii spre înarmarea omului (după cuvântul Sfântului Apostol Pavel)
cu „toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi,
toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul
vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, și încălţaţi
picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza
credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale
vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui
Dumnezeu” (Efes. 6, 13-17), societatea modernă și contemporană intră în
contradicție directă și deschisă cu Dumnezeu - „pentru că nu a făcut bine cele
ce a făcut !”. Deși scris este în cartea Sfântului și Dreptului Iov: „Când am
făcut luminătorii cei mari, lăudatu-M-au toți îngerii mei !” (Iov 38, 7).
Neasemuita frumusețe a armoniei divine – foșnetul vântului, freamătul
frunzelor, cântecul stelelor, roua dimineții, strălucirile soarelui, amurgul
serii care te transpune în lumea de dincolo de lume, în lumea șoaptelor de
rugăciune, a ochiului de lumină al feștilei candelei aflate la geamul din
partea de răsărit a odăii, în mireasma de tămâie din penumbra lumânării
tremurânde deasupra filelor de Ceaslov și de Psaltire (așa precum e propriu
tezaurului ortodox românesc din casele creștinilor și din intimitatea
bisericilor și mănăstirilor) – toată această liniște de taină adâncă a nopții
este brusc străpunsă de croncănitul macabru al „cititorilor în stele” și de
zodiace, de taroturi și de semne de magie albă și de vrajă neagră, de lună
plină sau știrbită ! Unele ca acestea stau la baza neîmplinirii sufletești a
celor ce (precum spune Sfântul Pavel) „îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi
se vor abate către basme” (II Tim. 4,4). Iar vinovat de această problemă este
(desigur !) tot Dumnezeu – că doară unii s-au născut într-o zodie, alții în
alta, și tot așa ... Zodiace peste zodiace, care de care mai garnisite cu
înșelătorii și „povești vânătorești” anume demonic ticluite pentru că „se vor
scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca
să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi” (Mc. 13, 22). Văzând așadar
marele apostol Pavel cât de „vinovată” este luna (regina nopții între stele –
cum o numea poetul) câți lunatici o urăsc sau fug de ea și câți se tem de
lumina ei plină și frumoasă ce străbate odăile prin ferestrele caselor, a
strigat: „chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât
aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema !” (Gal. 1, 8); așadar
„privegheaţi şi vă rugaţi !” (Mc. 13, 33) căci „însuşi satana se preface în
înger al luminii” (II Cor. 11, 14). Iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan
zice: „cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1).
Iată așadar cum ucide apa învățăturii
greșite pe cel lunatic, adică pe cel lipsit de cunoștința de Dumnezeu. Strigă
Hristos despre apa cea vie și dulce a Sfintei Evanghelii: „Dacă însetează
cineva, să vină la Mine şi să bea !” (In. 7, 37). Iar lunaticul, bietul de el,
„adesea cade în foc şi adesea în apă” (Mt. 17, 15). Odinioară slăbănogul de la
scăldătoarea Vitezda a așteptat „treizeci şi opt de ani” (In. 5, 5) ca să fie
împins în apă de cineva cu inimă miloasă, căci „un înger al Domnului se cobora
la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea
apei, se făcea sănătos” (In. 5, 4). Iar lunaticul se îneacă în apa Scripturii:
„vă rătăciţi neştiind Scripturile” (Mt. 22, 29). Așa s-au înecat rând pe rând
ereziarhii din primele șapte veacuri de aur ale creștinătății sub osânda celor
șapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Si tot așa s-au înecat ereticii tuturor
vremurilor de după aceea sub puterea lucrătoare a Lui Hristos prin lumina
Sfinților Părinți ai pustiei, care îi rușinau pe diavoli cu nevoințele lor mai
presus de puterile omenești.
„L-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut
să-l vindece” (Mt. 17, 16) - aceasta este hula ateista a vremurilor noastre
moderne, formulată cel mai adesea astfel: ce să caut eu la biserică ? Ce să-mi
facă mie Biserica ? Ce sa-mi rezolve mie Dumnezeu ? Ba chiar, atunci când am
fost , am avut ispite mai mari , mai multe și mai grele ! ... E drept că atunci
când vrei să slujești Lui Dumnezeu, trebuie să-ți gătești sufletul tău spre
ispită: „pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care
îl primeşte” (Ev. 12, 6). Ucenicii n-au putut să scoată duhul cel necurat din
copilul lunatic cel mult pătimitor pentru că nu cunoașteau puterea diavolului
și nu-i stiau lucrarea și nici felurile vicleșugurilor lui. Demonii sunt și ei
rânduiți – după patimi, după păcate, într-un fel de „ierarhie” de la Belzebut
sau Satan (precum e numit în cărțile
Vechiului Legământ) până la drăcușorii specialiști în subțirătatea
păcatelor moderne, prin ierarhizarea fineții plăcerilor celor de multe feluri.
Până și demonii s-au grupat în categorii preferențiale – de la cei responsabili
cu păcatele miliardarilor de carton până la cei vinovați de hula omului simplu
și sărac, veșnic nemulțumit și mereu pornit și aprins spre cârtire și hulire,
victimă totdeauna a propriei neputințe și a necunoașterii voii dumnzeiești: „ce
pot să fac ? Asta e – m-am născut într-o zodie fără noroc, la vreme de lună
plină; vrăjile îmi fac praf și pulbere casa și familia; toți vecinii îmi fac
farmece - mi-au legat sporul, ca să nu
mai am nici un câștig... iar Dumnezeu nu
vede , nu aude și nici nu mă ajută !”
Acesta este tabloul sinstru și dezolant
al unei lumi care a uitat complet învățăturile din scrierile Vechiului
Testament și care, ignorând cele patru Sfinte Evanghelii (ale lui Matei, Marcu,
Luca și Ioan) preferă mai degrabă să citească și să împlinească cu osârdie o a
cincea „Evanghelie” – scrisă de nimeni și de toți sub înrâurirea populistă a
tuturor obiceiurilor păgânești și năravurilor imorale devenite peste noapte ...
„dogme” ! Iar Stegalan, Belzebut, Satan și tot cortegiul funest al duhurilor
rele o insuflă așa cum e mai bine anume spre a-l despărți pe om de Dumnezeu !
Strigătul Lui Hristos se aude în noaptea păcatului ca un glas de tunet peste
veacuri: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi ? Până
când vă voi suferi pe voi ?” (Mt. 17, 17) Și nu degeaba !
Una din întrebările cele mai pline de
trufie și de îndrăzneala ivită din mândria cea iscoditoare, care sună adesea de
pe buzele așa-zișilor credincioși și „oameni religiosi” ai vremii noastre este
și aceasta : de ce astăzi slujitorii Bisericii - ucenicii Lui Hristos, nu mai
sunt în măsură să scoată răul din lume și dintre oameni ? ... Și poate că și
sfințiții slujitori înșiși își pun aceeași întrebare: „De ce noi n-am putut
să-l scoatem ?” (Mt. 17, 19). Doar avem atâtea instrumente spirituale:
Liturghie și Maslu, rugăciuni și posturi, dezlegări și molitfe, agheazmă și
anaforă și șuvoaie de untelemn sfințit ! De ce nu fuge răul dintre oameni și
din lume ?! Răspunsul vine dur, dar plin de miez dumnezeiesc: „Pentru puţina
voastră credinţă !” (Mt. 17, 20). Iată că, precum atunci apostolii, așa și acum
slujitorii sfintelor altare se izbesc de greutatea cuvintelor Mânuitorului
Iisus Hristos: nu aveți această putere în voi pentru ca să vă mândriți cu ea
sau pentru ca să vă înǎlțați cu mintea din pricina ei; nu v-am dat-o cu titlu
de putere personală și nici nu e dăruită cu îngrădiri și cu preferințe: „în dar
aţi luat, în dar să daţi !” (Mt. 10, 8). Pentru ca ea să fie lucrătoare și
eficientă nu ajunge simpla vorbire despre Dumnezeu, teologia povestirilor
despre El; ci este necesară o teologie a trăirii, o teologie a simțirii, a
implicării, a jertfirii, în care și prin care Duhul Sfânt să Se reverese în
adevărate cascade de lumină. Zice Psalmistul: „Adânc pe adânc cheamă în glasul
căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9), căci „când Te-am chemat, m-ai auzit,
Dumnezeul dreptăţii mele !” (Ps. 4, 1). „Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu
cei drepţi la inimă !” (Ps. 72, 1)
Dar la temelia tuturor acestora stă credința. Ea nu se măsoară în kilograme sau
in metri liniari, în greutate sau de formă, ci doar prin prezența vie în
lăuntrul omului: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi
zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va
fi vouă cu neputinţă” (Mt. 17, 20). Nu credința lunaticului a fost decisivă și
direct implicată în vindecarea lui. Mai ales credința celui care slujește
Taina, fiind chemat să împlinească lucrarea vindecării, contează. Cu cât ochii
sfințiților slujitori ai Sfintelor Altare ale Ortodoxiei se vor multumi să vadă
în Dumnezeiasca Liturghie doar pâinea și vinul, refuzând să descopere prin
trăirea cea plină de simțire adevărata valoare a Trupului și Sângelui Lui Iisus
Cel înviat, Dumnezeu adevărat și Om adevărat – cu atât credința va fi inertă:
„credinţa fără de fapte moartă este !” (Iac. 2, 20). Iar moartă este - și va fi
! - și rugăciunea din noi atâta timp cât ritualul exterior și forma tipiconală
rămân singurul reper constant al ei. Trebuie ca mai întâi noi înșine să înviem
cu sufletul, cei ce suntem urmași direcți ai Sfinților Apostoli, căci „pentru
puţina voastră credinţă n-ați putut să-l scoateți” (Mt. 17, 20).
Iar semnul adevăratei credințe este
înălțarea prin urcușul ascetic-duhovnicesc pe treptele postului și rugăciunii,
precum ne învață miile de pagini ale Filocaliei. Mulți cred poate despre sine
că au ajuns pe trepte înalte, ba chiar că ar fi desăvârșiți; „lunăticia” lor
este înșelarea. Înșelarea este forma cea mai gravă de îmbolnăvire a lunaticului
spiritual. Ajungi adică să te crezi ceea ce de fapt nu ești: sfânt, desăvârșit,
înainte-văzător, unul înaintea căruia până și diavolii se pleacă pentru că deja
darul Duhului Sfânt te-a cuprins întru totul...
Patericele și scrierile ascetice din
cuprinsul literaturii patristice ne relatează numeroase și felurite forme de
înșelare demonică. Dar cel mai lunatic om este cel care crede că fără nevoință
poți fi cu Dumnezeu. Fără post, fără rugăciune, fără înfrânare și fără nevoință
nu suntem altceva decât „farisei făţarnici” (Mt. 23, 27), „mormintele cele
văruite” (23, 27). „Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală”
(Mt. 6, 17); „nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se
arate oamenilor că postesc” (Mt. 6, 16). „Cu oamenii cei care fac fărădelege nu
mă voi însoţi cu aleşii lor” (Ps. 140, 4). Oare „nu ştiţi voi postul care Îmi
place ? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile
jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta
cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu
te ascunde de cel de un neam cu tine” (Is. 58, 6-7).
„Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?”
(Mt. 9, 28); „cred, Doamne ! Ajută necredinţei mele” (Mc. 9, 24). „Şi Iisus l-a
certat şi demonul a ieşit din el iar copilul s-a vindecat din ceasul acela”
(Mt. 17, 18). Așadar vindecarea este darul și puterea credinței în Dumnezeu –
nu doar rezultatul medicamentelor și al intervenției medicului în viața celui
bolnav.
