Motto: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer.” (Matei 18, 18)
Una dintre funcţiile principale ale raţiunii omeneşti este aceea de a analiza deopotrivă fapte şi evenimente plecând de la anumite premise şi ajungând la concluziile corespunzătoare lor, rezultatul depinzând fără îndoială de starea în care se află mintea celui care chibzuieşte. Atunci când cercetăm Scripturile Sfinte ale Vechiului Testament, descoperim faptul că problemele ivite între oameni se rezolvau potrivit dictonului cu valoare de normă morală „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. În Noul Testament vedem că Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, care ne-a izbăvit din robia păcatului strămoşesc şi a morţii, va deschide iarăşi tuturor oamenilor calea către viaţa veşnică, prin instaurarea Legii celei Noi a harului sub porunca iertării şi a dragostei, virtutea cardinală arătată de apostolul Pavel corintenilor: „Toate le suferă, toate le crede... nu ţine minte răul, nu caută ale sale...” (I Corinteni cap. 13) Acelaşi Iisus Fiul Lui Dumnezeu este Cel Care va da lumii pildă atât cu cuvântul cât şi cu fapta despre adevărata milă şi iubire compătimitoare neosândind pe nimeni pentru vreun păcat, vreo greşeală sau cădere individuală, învăţând astfel pe oameni că toată judecata semenilor lor se cuvine să o lăsăm doar Lui Dumnezeu Cel Singur Sfânt: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi !” (Matei 7, 1) îi îndeamnă El pe fii oamenilor, învăţându-i totodată metoda cea mai simplă de convieţuire paşnică: „şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” (Luca 6, 31)
Acestea sunt de altfel principiile întemeietoare ale moralei credinţei creştine, a căror putere stă dintru început ca o stavilă de neclintit în calea tuturor relelor acestui veac. Numai că există anumite situaţii care diferă categoric de situaţia de principiu. Iată: „Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta.” (Luca 12, 10) Pornind de la acest cuvânt de o importanţă capitală, Sfinţii Părinţi ai Bisericii împart păcatele în câteva categorii în funcţie de gravitatea lor: auzim astfel vorbindu-se despre păcate de moarte, păcate strigătoare la cer, păcate împotriva Duhului Sfânt. Judecarea sau discernerea tuturor acestora s-a încredinţat de către Mântuitorul Hristos Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli atunci când a suflat asupra lor zicând „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 20, 23) - iar prin aceştia, prin punerea mâinilor sau hirotonie - sfinţiţilor slujitori ai Sfintelor Altare, arhierei şi preoţi.
Aici însă există un aspect care necesită o discuţie aparte. E foarte adevărat că iconomii tainelor dumnezeieşti au primit poruncă de a ierta „de şaptezeci de ori câte şapte”. Cu toate acestea iertarea nu trebuie să devină nicidecum o monedă falsă sau devalorizată prin inflaţie. Și aceasta pentru că nu poţi acorda iertarea cuiva care nu o cere sau nu o caută pentru că nici nu o doreşte. Nu poţi ierta pe cineva care el însuşi este străin de iertare pentru că nu o înţelege şi nu-i vede nici un folos. Creştineşte vorbind şi în deplinătatea cuvântului - iertarea nu a fost pusă nici un moment de Dumnezeu la dispoziţia samavolnică a cuiva, oricine ar fi acesta. Și aceasta pentru că adevărata iertare, cea care lucrează în chip roditor în şi între oameni, se împlineşte doar atunci când există voinţa de îndreptare a tuturor greşelilor săvârşite cu fapta, cu cuvântul sau cu gândul care au pricinuit de-a lungul timpului suferinţă semenilor. Legea morală îţi interzice să răneşti pe cineva căruia nu îi poate face nimeni nici vreun reproş. Iar legea creştină îndeamnă la iertare atunci când există căinţa - altfel spus străpungerea inimii prin părerea de rău pentru cele săvârşite. Altfel spus, duhovnicul nu este nici o clipă şi în nici un fel o maşină automată de dezlegat păcate; pentru că, dacă s-ar ajunge aici, ar fi vorba despre o blastfemiere a Sfintei Taine a Pocăinţei prin desconsiderarea ei. Prima etapă este conştientizarea răului săvârşit, părerea de rău de păcatele săvârşite, a doua etapă o reprezintă cercetarea în conştiinţa proprie a tuturor relelor care te frământă, dorinţa de îndreptare şi în cele din urmă a treia etapă este mărturisirea lor la duhovnic sau părintele duhovnicesc, iar ultima etapă dorinţa şi făgăduinţa de a numai greşi. Odată angajamentul luat în faţa lui Dumnezeu şi a duhovnicului se primeşte iertarea sau dezlegarea propriu-zisă, o epicleză care absolvă orice cădere căită sincer cu lacrimă şi osteneală. Pedeapsa se prelungeşte pentru omul mizerabil sufleteşte, impertinent, fals, ipocrit, mincinos şi viclean a cărui întunecare de minte şi necurăţie de inimă îl împinge pururea la fărădelege şi răutate împotriva altora, fără ruşine şi total lipsit de scrupule. Atunci când, în cazul unui astfel de om lipseşte cu desăvârşire dimensiunea pur umană a moralei cât şi cea a virtuţii creştine, iertarea nu se va acorda niciodată - nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie. Spune Psalmistul: „Nu le este cu putinţă să se schimbe că de Dumnezeu nu se tem” (Psalmi 54, 22) şi iarăşi - „Să vină dar moartea peste ei, să se pogoare în iad de vii.” (Psalmi 54, 16) În aceste cuvinte se cuprinde toată măsura dreptăţii dumnezeieşti pentru călcătorul de lege şi pentru omul care nu caută îndreptarea relelor săvârşite în viaţă şi nici îndreptarea răului făcut semenilor de-a lungul vieţii: „Cei ce viclenesc vor pieri.” (Psalmi 36, 9)
Părintele Calistrat
Mănastirea Vlădiceni, Iaşi
