Motto: “Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu !” (Psalmul 52, 1)
Zis-a înţeleptul: „Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat în voia apucăturilor lui face ruşine maicii sale.” (Pilde 29, 15) De-a lungul atâtor generaţii care s-au perindat pe pământ, fiecare la vremea sa, cea mai bună şcoală de educaţie creştină a tinerilor a fost şi a rămas familia. În esenţa ei, căsnicia sau căsătoria - sfinţită creştineşte prin Taina Cununiei - nu este altceva decât binecuvântarea vieţii conjugale şi a unirii trupeşti dintre bărbat şi femeie prin naşterea de prunci. În toate aspectele principale ale vieţii de familie, prioritatea de căpătâi o reprezintă grija părinţilor pentru fiii lor. Biserica Ortodoxă a mărturisit dintru început firescul biologic al naşterii pruncilor ca roadă binecuvântată şi comoară a iubirii dintre tată şi mamă. Iar această roadă este adeverirea faptului că dragostea dintre părinţi se revarsă prin puterea ei de viaţă dătătoare asupra fiilor. Pilda Sfântului şi Dreptului Iov - consemnată spre veşnică pomenire în scripturile Vechiului Testament - ni-l înfăţişează pe plăcutul Domnului aducând zilnic jertfă înaintea Lui Dumnezeu la altar pentru ca nu cumva vreunul dintre cei ai casei sale să fi greşit cu lucrul, cu cuvântul sau cu gândul. Prin Taina Nunţii binecuvântarea pe care o primesc cei doi soţi face ca Dumnezeu să reverse harul Duhului Său Sfânt şi peste pruncii care se vor naşte. Pildă de neşters sunt în această privinţă Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana (născătorii pururea-Fecioarei Maria), Sfinţii Zaharia şi Elisabeta (părinţii Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan), dar şi (cu mult înaintea acestora) nevinovatul prunc Isaac, fiul patriarhului Avraam. Cu alte cuvinte, rădăcina copiilor binecuvântaţi sunt părinţii binecuvântaţi. Pe de altă parte, poate nu degeaba Sfântul Prooroc Iezechiel pomenea poporului zicala bătrânească: „Părinţii mănâncă aguridă iar copiilor li strepezesc dinţii !” (Iezechiel 18, 2)
Iată, de pildă, un semn relevant cu privire la faptul că în viaţa de familie copiii reprezintă valoarea cea mai de preţ, -prin care părinţii înşişi uneori îşi pot afla îndreptarea: atunci când conducătorul Egiptului, temutul Faraon, s-a împotrivit voii Lui Dumnezeu de a-Şi elibera poporul din amarnica robie, încercând împiedicarea plecării israeliţilor, - întregul neam egiptean a fost pedepsit prin îngeri nimicitori care i-au ucis pe toţi cei întâi-născuţi ai lor; fiul Faraonului însuşi nu a fost cruţat. Iar Faraon s-a ales cu durerea năpraznică şi cu dorinţa crâncenă de răzbunare. Atunci când Regele David L-a mâniat pe Dumnezeu, l-a pierdut şi el pe cel întâi-născut al său; dar a plâns înaintea Domnului şi s-a căit, iar mai apoi şi-a îndreptat viaţa prin păzirea Legii. Când Abesalom s-a răzvrătit - a suferit profetul pentru moartea lui groaznică între crengile unui copac. Am amintit toate aceste întâmplări tocmai pentru a înţelege că sufletul părinţilor sunt fiii lor; când suferă unii, suferă şi ceilalţi. Oare câtă durere simţea inima lui Iair, mai-marele sinagogii, la moartea fiicei sale, ori inima văduvei din Nain lângă sicriul fiului ei – încât Hristos Însuşi nu a trecut pe lângă ea fără să intervină pentru a-i alina suferinţa, adresând cuvântul Său atotputernic celui mort:”Tinere, ţie îţi zic: scoală-te !” (Luca 7, 14) – iar mortul a înviat.
E drept că în societatea modernă şi contemporană nu prea mai există noţiunea de „întâi-născut”; necredinţa şi nesupunerea implicite în aşa-numita „planificare familială” distrug tot ceea ce e mai frumos şi inocent din fiii noştri. Plăcerea trupească ridicată la rang de normă socială, amploarea fără precedent a dezvoltării industriei pornografice pe seama tinerelor generaţii – e semn de slăbiciune a neamului: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei !” (Psalmi 2, 4) Putem compara (din nefericire, cu mult prea multe asemănări !) plăgile lui Faraon cu noile plăgi ale societăţii româneşti „creştine”, îngăduite de Dumnezeu şi suportate mai ales de cei tineri (victime ale indolenţei celor mari): oligofrenia, sindromul Down, rahitismul, handicapurile severe, autismul – tot atâtea boli grozave de care suferă atâţia copii concepuţi printre programe de contracepţie şi de „protecţie” sexuală. Să nu uităm nici de urgiile dezlănţuite în sânul atâtor familii sub forma abuzurilor sexuale, a vieţii sexuale premature (începute la vârste fragede) şi care distrug fondul biologic-sanitar (dar şi sufletesc) al copiilor şi adolescenţilor noştri; în plus, drogurile şi aşa-numitele plante „etnobotanice” care nu fac altceva decât să deschidă noi fronturi de distrugere a fiinţei umane tinere lipsite de apărare prin cortegiul funest şi înfricoşător al bolilor neuro-psihiatrice. În vremea din urmă ştiinţa psihologiei şi-a dezvoltat ca ramură „psihoterapia” în efortul disperat de a face faţă tăvălugului sociopat... Dumnezeu răspunde prompt: „Lăsaţi copiii să vină la Mine !” (Matei 19, 14) Numai că preotul şi harul cu care a fost înzestrat de la Duhul Sfânt nu mai sunt astăzi privite şi asumate ca şanse de îndreptare la îndemâna noastră, - ci (mai degrabă) ca nişte rămăşiţe medievale ale îngrădirii libertăţii personale prin norme etice neconforme „drepturilor” omului ! E drept că aveţi toate „drepturile” – inclusiv acela de a vă distruge complet, deodată sau încetul cu încetul... cam aşa s-ar traduce „drepturile omului” lipsite de norme de conduită morală. Să nu uităm nici de spectrul teribil al bolilor incurabile, între care hepatitele virale de tip B sau C (care curmă anual vieţi nenumărate) nu sunt decât cele mai „blânde”. Sau „boala secolului” - numită (ca idee) „stress” ( în „Filocalie”, ceea ce distruge de fapt stress-ul este numită „pacea sufletului” sau „liniştea minţii”); acesta provoacă o mulţime de alte plăgi ucigaşe: nevroza, insomnia, criza de personalitate sfârşită în nebunia minţii (numită medical discordanţă sau anxietate). Iar urmarea tuturor acestor rele şi „încununarea” lor ... cancerul atotnimicitor care seceră tocmai organele cu care păcătuim: gura, plămânii şi prostata (în cazul bărbaţilor, din pricina fumatului şi a excesului sexual), iar la femei sânii şi uterul – tocmai cele două organe care au fost întru totul sfinţite prin Întruparea Lui Hristos – şi pe care din izvoare de viaţă le-am făcut izvoare ale păcatului şi morţii ! Oare cât de supărat trebuie să fie Hristos când în Evanghelie Prototipul maternităţii, Maica Domului Însăşi, a fost lăudată de îngeri, preamărită de Dumnezeu, aleasă de Duhul Sfânt şi cântată de popor în grai omenesc: „fericit este pântecele care te-a purtat şi pieptul la care ai supt !” (Luca 11, 27) Acesta ar trebui să fie rolul feminităţii în societatea umană – oricât de modernă şi de intelectualistă s-ar vrea ! Tocmai despre aceasta nu se interesează strădaniile ştiinţei şi tehnicii: cât de important este rolul fecioriei în formarea de familii creştine sănătoase cu prunci biologic sănătoşi, - dar şi rolul curăţiei, al onoarei şi al moralei personale în formarea de modele sociale cu prestanţă intelectuală în lume !... „Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta !” (Psalmi 50, 16) „Gustaţi şi vedeţi ca bun este Domnul !” (Psalmi 33, 8) Oare nu acesta este rostul gurii, oare nu acesta este răspunsul cuvenit unei societăţi avansate tehnico-ştinţific, dar stricate moral ? Să ne mai mirăm, aşadar, de boli cu anvergură apocaliptică de genul „Sida” sau „Altzheimer” (care implică distrugerea lentă până la pierderea completă a facultăţilor mintale încă din cursul vieţii acesteia) ?... toate reprezintă plăgi care, de fapt, ne împiedică din calea pierzării.
Ar mai fi o plagă: tehnologia cu toate produsele ei fascinante (între care maşinile de lux de putere mare nu sunt decât cele mai „domestice”); unele ca acestea au reuşit să secere mult mai multe vieţi tinere în accidente rutiere decât epidemii întregi... Iar apoi hazardul libertăţii nelimitate de sine, afirmarea prost înţeleasă a propriei personalităţi, - a cărei ultimă doctrină şi concluzie de sorginte satanică este sinuciderea. Dar oare de ce îngăduie Dumnezeu toate acestea ?... După umila noastră părere, o face din milă, din dragoste şi din dorinţa de a ne mântui „cu forţa” – de vreme ce de bunăvoie nu dorim nicidecum să-L cunoaştem şi să-I împlinim Legea: „de bunăvoie voi jertfi Ţie, Doamne.” (Psalmi 53, 6); iar El aşteaptă îndelung întoarcerea păcătosului: căci „nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu !” (Iezechiel 18, 32) Aşa se explică faptul că o ţară creştină cum este România (cu mii de preoţi şi biserici, cu zeci de seminarii şi facultăţi de teologie) are totuşi atâţia tineri distruşi, a căror soartă face doar obiectul calculelor în procente ale sondajelor din mass-media: câţi adolescenţi se droghează, câţi se sinucid, câţi se îmbolnăvesc psihic. Dar ar mai fi de făcut şi un alt fel de sondaj sociologic: în urma atâtor dezastre - câţi copii s-au întors la Dumnezeu ? Câţi tineri se roagă ? Câţi tineri se spovedesc ? Câţi tineri practică rugăciunea Lui Iisus ? Câţi tineri citesc „Psaltirea” ? Câţi doresc să-şi păstreze curăţia fecioriei ? Sau: câţi părinţi îşi educă spiritual copiii ? Câţi părinţi conştientizează binecuvântarea educaţiei lor peste casa copiilor lor ? Şi câţi părinţi îşi distrug copii cu necredinţa lor personală ? Sau câţi părinţi se gândesc că fiii de astăzi sunt părinţii de mâine, - şi că doar prin sănătatea lor spirituală mai poate dăinui neamul acesta creştin... Oare pricepem că pierzând zestrea Duhului Sfânt (prin nelucrarea poruncilor dumnezeieşti şi îndepărtarea de harul celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii) - ne afundăm deja într-un iad temporal pământesc şi că suntem pe calea care duce la muncile cele veşnice mai-înainte vestite de Hristos în Sfintele Scripturi ? „Astăzi de-aţi auzi glasul Domnului – să nu vă învârtoşaţi inimile voastre !” (Psalmul 94, 9) zice proorocul; iar Pavel apostolul rosteşte ferm în epistole: „Nimic necurat nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu !” (cf. Efeseni 5, 5) şi „dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri !” (Luca 13, 3) Însă, cu mângâiere şi cu iubire de oameni, tot blândul Păstor Iisus Hristos ne spune: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi da afară.” (Ioan 6, 37) Şi privind spre cărturari şi farisei şi spre mulţimile ce-L ascultau, Hristos le-a arătat un prunc, zicând: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia Lui Dumnezeu !” (Matei 18, 3)
Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi
