Motto: „Singurătatea - maica înţelepciuni !”
(Sfântul Isidor Pelusiotul)
Sfinţii Părinţi scriitori ai „Filocaliei” au îndemnat întotdeauna pe toţi ucenicii lor să caute liniştea ca pe cea mai preţioasă cale de izbăvire a minţii din tulburarea gândurilor. „Liniştea înseamnă înfrânarea de la rele.”- ne atrag ei atenţia. În vremea noastră auzim de multe ori cuvântul „linişte.” Această linişte (ca stare de fapt) este o necesitate a firii noastre umane, fără de care nu am putea face nimic. Este evident faptul că omul simte nevoia apropierii de cadrul natural, creat de Dumnezeu. Natura în sine oferă de cele mai multe ori o linişte pe care obişnuim să o numim ”liniştea din natură”, acea armonie din cadrul natural către care năzuim atunci când fugim de aglomeraţii. Retragerea în natură poate să reprezinte o primă etapă a strădaniei de ferire a sufletului din valurile tumultului lumesc: „Taci, fugi, linişteşte-te !”- aude un glas Avva Arsenie; sau, iarăşi: „Taci tu pentru ca să vorbească faptele tale !” În viziunea patericală, curăţirea inimii şi liniştirea minţii vin din însingurarea monahului în lăuntrul de taină al chiliei sale: „Stai tu în chilia ta-şi ea te va învăţa de toate !” După părerea comună a oamenilor obişnuiţi este că liniştea vine din exterior; în viziune ascetică, însă, ea provine din interior şi aceasta pentru că lăuntrul inimii noastre este de fapt altarul jertfei liniştirii. Sfânta Scriptură spune: „caută pacea şi o urmaeză pe ea” (Ps. 33, 13) „şi vei trăi în veacul veacului” (Ps. 36, 27) pentru că „fericiţi sunt făcătorii de pace” (Mt. 5, 9). De ce toate acestea ? - pentru că cea mai importantă lucrare (care are într-adevăr rost) este să realizezi curăţirea propriului tău interior. Pilda sihaştrilor care îşi caută liniştea cu semenii şi cu ei înşişi în sânul naturii, vieţuind ani mulţi prin peşteri şi în codri neştiuţi de nimeni-este un model posibil. Pustnicia sau izolarea de lume nu este tot una cu viaţa de obşte. Spune „Filocalia” că în asceza (mult mai severă) a pustiei, diavolul ascunde patimile în chip viclean. De ce ? - pentru ca să le facă din nou prezente şi lucrătoare în momente neaşteptate şi necunoscute nouă, ca şi cum aceste patimi de fapt nu au fost niciodată absente. Părintele Stăniloae ne învaţă că, cu cât vom avea mai multă legătură cu semenii, cu cât vom manifesta mai deplin arta iubirii în legătura cu aproapele - cu atât mai mult ne vom curăţa de zgura păcatelor din noi înşine: „Folosul aproapelui-roada ta !” Odihnirea aproapelui şi mângâierea lui la nevoie este mai mare înaintea Domnului decât rugăciunea îndelungată. Citim (în „Pateric”): „Părinte, am învăţat toate rugăciunile pe de rost ! - Da, fiule, ai umplut văzduhul de cuvinte...” Cu alte cuvinte, comunicarea în Duhul Sfânt al Lui Dumnezeu (menită a deveni cuminecare) este infinit mai importantă decât izolarea de toţi şi de toate, după zisa: „când nu va mai fi cărare de la un vecin la altul, atunci sfârşitul va fi aproape.” Vesteşte Scriptura: „iubirea multora se va răci.” (Mt. 24, 12) Aceasta este, de fapt, o formă de degradare, de corupere a liniştii. Ne dovedim a fi neiscusiţi duhovniceşte dacă ne închipuim că armonia naturii exaltă sufletul şi-l înalţă la Dumnezeu; Părinţii Pustiei, auzind „freamătul trestiilor din adierea vântului” - au zis ucenicilor: „să mergem în adâncul pustiei, fiilor, pentru că mintea nu se poate înălţa la Dumnezeu întru unele ca acestea !”. Aşadar, nu freamătul codrului sau cântecul păsărilor reprezintă înălţimea cugetării dumnezeieşti; acestea sunt doar începutul liniştirii...; adică deprinderea minţii la contemplarea arătată în versetul psalmic „Cerurile spun slava Lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria !” este doar începutul cunoaşterii Lui Dumnezeu. Etapa următoare este liniştea din noi - pacea Duhului Sfânt: „Pacea Mea o dau vouă !” (In. 14, 27); altfel spus, legătura noastră cu Tatăl-Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor, se realizează prin Fiul. Cu toate că noi, fiind pământeşti, admirăm toate cele văzute (fie munte, fie codru, fie mănăstire, fie sfânt locaş de închinăciune) şi însetăm de frumuseţea lor, totuşi performanţa cea mai înaltă a minţii este să poţi vedea în întunericul inimii.Abia aceasta înseamnă că am dobândit accesul la transcendent...Puterea de a pogorî Lumina Lui Hrisos în inima noastră cea plină de patimi şi de vanitate constituie izbânda celei de-a treia trepte a liniştirii-liniştea Duhului în suflet: ţelul cel mai înalt al tuturor monahilor şi creştinilor râvnitori de viaţă duhovnicească; desăvârşita linişte sufletească, pacea deplină din lăuntrul nostru. Această pace implică în primul rând voinţă, mult curaj şi credinţă în Dumnezeu. Pe această cale au păşit cei mai mari oameni ai Duhului, care au reuşit să împlinească cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm !” (Gal. 5, 25) şi ea dă măsura liniştirii: nu „pizmuindu-ne unii pe alţii” (Gal. 5, 26), ci „datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Rom. 15, 1) - „aşa veţi împlini Legea Lui Hristos.” (Gal. 6, 2)
Aşadar, în urcuşul duhovnicesc, Sfântul Antonie cel Mare dă măsura liniştii din noi şi de lângă noi: „Puteţi răbda ocara ca cinstea ? Puteţi întoarce celălalt obraz celui care vă loveşte ? Puteţi ierta pe cei ce nedreptăţesc ?”... Dacă răspunsul va fi afirmativ, atunci suntem în Duhul păcii Lui Dumnezeu. „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mt. 11, 29) Dacă răspunsul va fi negativ... zis-a Avva Antonie: „Asta nu vreţi, asta nu puteţi, cealaltă nu vă place, atunci fraţilor, de puţină fiertură e nevoie... să nu vă fie osteneala în zadar !” („Pateric”) Iar dacă roadele Duhului nu sălăşluiesc în noi, atunci tot de hrana smerită a postului este nevoie, - şi de multă rugăciune: „Acest soi de draci iese decât cu post şi cu rugăciune.” (Mt. 17, 21) Să ţinem deci în minte şi în inimă cuvântul Mântuitorului nostru: „Privegheaţi şi vă rugaţi să nu cădeţi în ispită.” (Mc. 14, 38) Dragostea de Dumnezeu şi de aproapele se naşte în noi prin înfrânarea de la cele materiale şi liniştirea gândurilor.„Ajunge zilei răutatea ei !” (Mt. 6, 34)
