Încredinţarea Sfântului Apostol Toma (cel numit în popor - cu o anumită înţelegere - „necredinciosul”) de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos rămâne totuşi, peste veacuri, o dovadă a faptului că, chiar şi să vezi - şi tot nu poţi cuprinde cu mintea Taina Dumnezeirii. Numeroasele mărturii pe care le dă Sfânta Scriptură despre cele întâmplate la Ierusalim acum două mii de ani arată faptul că Hristos a trebuit să ţină seama de capacitatea omenească limitată a Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli - atât de a înţelege cele mai presus de fire (legate de Înălţarea Sa cu Trupul la Cer şi de trimiterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii) cât şi de a le rămâne statornic credincioşi în faţa ameninţărilor iudeilor şi ostaşilor romani.
Primul lucru de care S-a îngrijit Iisus după ce a înviat din morţi a fost aşezarea lăuntrului sufletesc al Ucenicilor Săi (şi Uceniţelor Sale) în duhul păcii, al liniştirii profunde şi depline a inimii: „Bucuraţi-vă !” (Matei 28, 9); „Pace vouă !” (Ioan 20, 26) - îndemnuri şi binecuvântări repetate iară şi iară, de nenumărate ori, după aceea. Aceasta a fost de altfel şi cea dintâi confirmare a Puterii Învierii: „Pacea Mea o dau vouă !” (Ioan 14, 27). Legat însă de momentul (am spune noi) critic al neputinţei lui Toma de a da crezare spuselor celorlalţi cu privire la Învierea Lui Iisus - „de nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui - nu voi crede !” (Ioan 20,25) se poate lesne constata această (mereu aceeaşi) tendinţă omenească de a condiţiona credinţa (bântuită de îndoială) de experienţă şi verificare-nimic altceva decât semnul necredinţei; nu degeaba răspunsul Mântuitorului a venit ferm şi categoric: „nu fi necredincios, ci credincios !” (Ioan 20,27). Cazul Sfântului Apostol Toma este unul fericit, pentru că acesta - om cu suflet curat şi inimă sinceră - nu dorea nimic altceva decât simţirea Învierii Domnului, în Duhul Sfânt al Adevărului, în lăuntrul cel mai adânc al inimii - acum cuprins de uimire: „Domnul meu şi Dumnezeul meu !” (Ioan 20,28) - de fapt, cea dintâi mărturisire creştină ieşită din gura unui om convertit la credinţă prin cele cinci simţuri ale sale.
Nici Maria Magdalena nu poate altfel decât să treacă prin aceleaşi „chinuri” ale îndoielii şi neputinţei de a crede atunci când (deşi cu puţin mai înainte Îl văzuse înviat, ba chiar Îi şi cuprinsese picioarele şi I le sărutase) întâlnindu-L la mormânt, în Grădina Ghetsimani, cugetă în sinea ei că este grădinarul; uimirea şi extazul care o cuprind recunoscându-L (atunci când El îi pronunţă numele -„Marie !”- Ioan 20,16) sunt foarte frumos redate în imnografia bisericească prin aceeaşi exclamaţie de adorare: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie !” (Ioan 20, 28); - tot o mărturisire a credinţei prin cunoaştere şi cercetare. Situaţia se repetă şi cu ceilalţi Sfinţi Ucenici şi Apostoli atunci când Iisus „zicând, a suflat şi a zis lor: luaţi Duh Sfânt !” (Ioan 20,22) - reiterând cumva gestul divin primordial, de la facerea lumii - când„Duhul Lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei” (Facerea 1,2); Iisus rosteşte limpede, răspicat şi definitiv cuvintele: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute !” (Ioan 20, 22-23), precum şi îndemnul: „Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28,19) şi totuşi ei tot nu erau convinşi, nu erau în măsură să priceapă, ba chiar tăgăduiau în sinea lor cele ce vedeau şi auzeau: „şi s-au părut înaintea lor ca o minciună [...], şi nu le credeau pre dânsele” (Luca 24,11). Au crezut însă, deplin şi definitiv, atunci când în ziua Cincizecimii „s-a făcut fără de veste din cer sunet ca de suflare de vifor ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau şi li s-au arătat lor limbi împărţite ca de foc şi au şezut pe fiecare din ei şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt” (Fapte 2,2-4). Au şi plecat la propovăduire.
Din cele prezentate înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă pe toţi să urcăm pe o treaptă mai înaltă, anume aceea a credinţei revărsate în dar de Sus (pe cale supranaturală) într-o inimă curăţită de patimi printr-o viaţă dusă fără păcate-credinţă asemănătoare credincioşiei proorocilor din vechime. Aceştia nici nu cereau nici nu stăteau la explicaţii; din gura lor nu se auzea nimic altceva decât cuvintele credinţei de nezdruncinat: „Aşa grăieşte Domnul !” (I Regi 2, 27) sau „Domnul a zis !” (Ieremia 25, 15) Aşadar, cu mii de ani înainte de întruparea Mântuitorului din Fecioară şi arătarea Lui ca Om şi Dumnezeu lumii întregi, atât Adam însuşi cât şi Noe, Avraam şi toţi patriarhii Vechiului Testament au trăit această viaţă în chip curajos prin credinţă, prin nădejde şi prin dragoste adevărată. Aşa a consimţit Adam cuvintelor: „acela va zdrobi capul tău şi tu vei păzi călcâiul lui” (Facerea 3,15), aşteptând mântuirea şi izbăvirea de moartea cea veşnică. Aşa s-a grăbit Avraam a jertfi pe unicul său fiu, Isaac. (Facerea cap.22) Şi tot aşa ar trebui şi noi astăzi să lepădăm toată îndoiala, iscodirea şi căutarea cu dinadinsul de răspunsuri raţionale (formulate în cuvinte omeneşti) la lucruri de taină şi mai presus de fire- aşa cum este Taina Tainelor însăşi,Taina Învierii. Doar aşa vom izbândi să înviem din veşnica moarte a păcatului şi să petrecem cu Hristos, după cum ne încredinţează Sfântul Pavel, Apostolul neamurilor: „Şi aşa pururea cu Domnul vom fi !” (I Tesaloniceni 4, 17) Cel ce cu îndărătnicie stăruie a pătrunde cu mintea dincolo de Taină, „izbeşte cu călcâiul în ţepuşă” (Fapte 9, 5) şi se arată a fi deja mort cu sufletul; din păcate pentru el...
„Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le !” Cu adevărat a înviat !
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.
