Motto:
„Oricât unelteşti atee - viaţă nu vei fabrica
Însă de osânda morţii negreşit nu vei scăpa !”
(Sfântul Ioan Iacob, „Hrană duhovnicească”)
Moartea înseamnă propriu-zis despărţirea sufletului de trup, ceea ce în plan biologic implică încetarea funcţiilor vitale ale organismului. În lumina Sfintelor Scripturi, moartea este văzută ca un somn şi prilejul de întâlnire cu Hristos. Privită în perspectivă biblică, moartea a fost prevestită omului de către Dumnezeu Însuşi încă de când acesta se afla în Rai: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, negreşit vei muri !” (Facerea 2, 17). Înţelegem din acest avertisment că moartea a apărut ca rezultat al unei îndepărtări de Dumnezeu, al neascultării de cuvântul divin, al călcării unei porunci pline de grijă şi bunăvoinţă; la rigoare, moartea poate fi văzută ca avându-şi rădăcina în neînfrânarea poftei. Pofta aduce păcatul, păcatul aduce moartea. În perspectiva duhovnicească patristică a viziunii filocalice, moartea este o simplă etapă de trecere de la viaţa pământească la viaţa cerească, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „se seamănă întru stricăciune înviază întru slavă” (I Corinteni 15, 43) şi iarăşi : „voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul” (II Corinteni 5, 8).
De cele mai multe ori, pentru noi, oamenii simpli, moartea este resimţită ca o adevărată nenorocire, ca un dezastru catastrofal, de nesuportat şi de neîndurat; întrebarea oricărui om într-o asemenea situaţie este mereu aceeaşi : „Cum a putut îngădui Dumnezeu aşa ceva ? - şi aceasta pentru că în mintea fiecăruia se află această neînţelegere: oare chiar să fie o greşeală divină faptul că Dumnezeu îngăduie morţii să secere suflete - pe care îngerii le aduc în Împărăţia Lui Dumnezeu ? La o adică moartea nu este produsul Lui Dumnezeu. El a creat viaţa, moartea aparţine minţii umane, este produsul raţiunii şi al imaginaţiei noastre limitate, care a ales cochetarea în discuţii cu demonul (prin Eva şi Adam) în grădina Raiului şi lepădarea sfatului Lui Dumnezeu. În Octoihul Mare se păstrează o cântare dogmatică de profunzime: „frumos la vedere şi bun la mâncare era rodul ce m-a omorât... ! ”. Cu alte cuvinte, nu prea avem ce să-i reproşăm Lui Dumnezeu. El a iubit lumea şi ne-a dăruit viaţă veşnică prin Unicul Său Fiu Iisus Hristos, răstignit pe Cruce şi înviat din morţi. Şi Sfântul Apostol Pavel o mărturiseşte: „Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.” (I Corinteni 15, 22) Altfel spus, ceea ce se naşte din materie prin împreunare biologică este supus stricăciunii, iar ceea ce se naşte din Duhul, duh este ! Sfântul apostol Pavel vorbeşte despre această devenire de la stricăciune la nestricăciune în cea dintâi Epistolă a sa către Corinteni: „Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune, se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamnă întru slăbiciune, înviază întru putere, se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.” (I Corinteni 15, 42-44)
E clar - avem două vieţi şi două morţi. O viaţă duhovnicească pe de o parte, şi una biologică, proprie regnului vegetal şi animal, consumatoare, pe de altă parte; şi iarăşi: o moarte duhovnicească, ce se deosebeşte de moartea biologică înrădăcinată în raţiunile umane justificative: „Dacă este trup firesc este şi trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44) , de aceea tot Apostolul neamurilor ne spune că: „Dacă locuinţa noastră pământească se va strica avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri.” (II Corinteni 5, 1). Este mai mult decât relevant pentru actualitate cât de inaccesibilă şi rafinată a devenit pentru mentalitatea societăţii contemporane gândirea creştină profund duhovnicească; tabloul de ansamblu al lumii în care trăim ni-l prezintă pe creştinul zilelor noastre situat foarte departe de autenticitatea vieţii duhovniceşti prin absenţa unei adevărate voinţe de a trăi în Dumnezeu. Creştinii (care ar fi însemnat oameni cu vieţuire asemenea celei a îngerilor) - au rămas, bărbaţi şi femei deopotrivă, simpli oameni –tocmai prin faptul că dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii (în detrimentul şi în devafoarea asceticii şi misticii) a dus la posibilitatea prelungirii vieţii biologice, pământeşti, prin domenii de cercetare cu performanţe mult superioare celor din trecut - farmacie, chirurgie, gastro-enterologie, genetică, etc. Ce demonstrează oamenii de ştiinţă prin aceste progrese ? Oare doresc să se întâlnească mai repede cu Dumnezeu ? Oare dorim să agonisim mai mult timp de îndreptare, de slujire Lui Dumnezeu, de pocăinţă şi împăcare cu propria noastră conştiinţă şi cu semenii noştri ? Să nu uităm că scopul vieţii creştine (al vieţii însăşi) este agonisirea Duhului Sfânt . În cele din urmă, noi înşine hotărâm prin liberul - arbitru dacă ne prelungim viaţa de aici pentru folos sufletesc sau trupesc, spre osândă veşnică sau spre învrednicirea de viaţa cea veşnică. Toate aceste realizări ale tehnicii din epoca modernă şi contemporană - la Judecata cea de Apoi ne vor fi spre mângâiere sau spre mustrare. Şi aceasta pentru că vom da seama de scopul pentru care ne-am străduit să ne prelungim viaţa aceasta ce ţine de biologic: şi va fi fie spre slavă şi bucurie că am putut duce o viaţă rodnică prelungită în folosul obştesc al societăţii, al familiei şi al nostru personal, fie ne vom da singuri sentinţa înaintea Tronului de Judecată al Lui Hristos dacă acel ajutor medical tehnico-ştiinţific nu a fost spre slava Lui Dumnezeu.
Să fim serioşi: nu-L deranjează deloc pe Dumnezeu faptul că ne dorim să trăim bine şi frumos, sănătos şi elegant; dar Îl deranjează enorm faptul că, prin puterea necontrolată a descoperirilor ştiinţifice folosite în scopul dobândirii de putere și profit iar nu spre folosul omenirii, mai degrabă distrugem tot mai mult templul sufletului - adică trupul. Sfânta Evanghelie ne previne că nu vom fi pedepsiţi pentru numărul de zile trăit sau dobândit prin tehnica medicală, ci vom da fiecare socoteală de cele săvârşite „ori bine ori rău” (II Corinteni 5, 10) şi că „cei ce au făcut cele bune vor ieşi spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii.” (Ioan 5, 29)
Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi
