„Eu sunt Viţa, voi sunteţi
mlădiţele; cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el - acela aduce roadă multă, căci
fără Mine nu puteţi face nimic !” (In.
XV, 5)
„Dumnezeu a înviat pe Acest
Iisus, Căruia noi toţi suntem martori. Deci, înălţându-Se prin dreapta lui
Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, L-a revărsat pe
Acesta, cum vedeţi şi auziţi voi.” (Fapte
II, 32-33)
„Pocăiţi-vă -şi să se boteze
fiecare dintre voi în Numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor
voastre,- şi veţi primi darul Duhului Sfânt.” (Fapte II, 38)
„În ziua aceea s-au adăugat ca la
trei mii de suflete” (Fapte II, 41)
iar „numărul bărbaţilor credincioşi s-a făcut ca la cinci mii.” (Fapte IV, 4)
„Şi li s-au arătat, împărţite,
limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul
Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a
grăi.” (Fapte II, 3-4)
Praznicul Pogorârii
Duhului Sfânt
sau Cincizecimea reprezintă aniversarea
zilei de naştere a Bisericii lui Hristos. Pogorându-Se din Cer, Duhul Sfânt S-a
sălăşluit în templul cel viu al sufletului şi al trupului omenesc, zidit după
chipul lui Dumnezeu. Peste firea umană s-a revărsat din plin darul divin.
Duhului Sfânt îi era dor de om; nu-l mai „văzuse” de la căderea din Rai pe cel
pe care îl plămădise din frământătura ţărânii Dumnezeu Însuşi cu mâinile Sale:
„Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps.
CXVIII,73) Duhul Sfânt - Mângâietorul S-a pogorât peste lume de dragul ei,
ştiind că acum nu Se va mai sălăşlui doar peste o singură făptură, omul-Adam:
„a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. II, 7) Luând în considerare
această expresie scripturistică („a suflat asupra lui”), vom înţelege faptul că
tot Dumnezeu-Tatăl, Cel mai înainte de toţi vecii, Cel din Care purcede Duhul
Sfânt, a suflat şi acum, astfel încât „din cer, fără de veste, s-a făcut un
vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede” (Fapte II, 2) Iar din Rugăciunea
Domnească, „Tatăl nostru”
(„precum în Cer aşa şi pe pământ”) putem descoperi faptul că iată, pogorându-Se
din Cer, Duhul Sfânt Îşi face sălaş pe pământ, unind iarăşi zidirea cu
Ziditorul: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului.”
(Ps. CIII, 31)
În Cartea Facerii stă scris: „pământul era netocmit şi gol” (Fac. I, 2), iar Sfântul Prooroc Moise
adaugă: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. I, 2) Oare ce rol avea Duhul Sfânt atunci când pământul era
doar un imens întuneric de materie îmbibată cu apă ?... Să plinească ceea
ce lipsea, cel mai important lucru:
viaţa. Spunea Sfântul Vasile cel Mare: „materia sta grea, gata să nască”. Să
nască de la Creatorul-Părintele ei, din trei mari dumnezeieşti fapte:
1. Din poruncă: „«Să fie lumină !»
- şi a fost lumină.” (Fac. I, 3);
căci a poruncit pământului să scoată ierburi, pomi, vieţuitoare şi toate
celelalte, pe care să le hrănească: „pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă,
care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu
sămânţă, după fel” (Fac. I, 12); apoi
„a făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care
mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate
după felul lor” (Fac. I, 21);
2. Din cuvânt, căci a zis: „Să facem
om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fac.
I, 26) – aici Dumnezeu, ca un meşter iscusit, îl face pe om din sfatul
minunat al Sfintei Treimi: „după chip şi asemănare” (Fac. I, 26);
3. Din lucrare: căci urmează facerea
omului, a omului lăuntric, sufletesc, a îngerului trupesc făcut pentru Rai, al
cărui suflet trebuia să se deosebească de suflarea celorlalte vieţuitoare;
trebuia să aibă în sine puteri care să depăşească toată făptura zidită.
Iată, tocmai aici este rolul
Duhului Sfânt. Dumnezeu a desăvârşit sufletul prin „suflarea de viaţă” (Fac. II, 7), care este cu totul altceva
decât viaţa biologică. Căci i-a dat sufletului puterea raţională, înzestrându-l
cu inteligenţă, cu gândire. I-a dat nemurire, chemându-l la veşnicie: „făcutu-s-a
omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu” (I
Cor. XV, 45) Şi i-a dat cuvânt, adică puterea cea cuvântătoare. Şi astfel
omul a devenit un mic „dumnezeu”, un înger cu trup, adevărat rege al creaţiei,
asemănându-se cu Ziditorul său. Ca drept dovadă că în Eden stătea de vorbă cu
Dumnezeu ca între prieteni. Acolo, foamea lui Adam nu era potolită doar cu
hrana spiritualizată din pomii Raiului. Căci hrana aceea era o hrană şi de
lumină, şi de putere, şi de înţelegere, care îl înduhovnicea. Fructul Pomului
Vieţii era el însuşi viaţă, era „Pâinea cea vie din cer” (In. VI, 51), era chipul umbros al lui Hristos din Sfânta
Euharistie. Era o împărtăşire din harul lui Dumnezeu, din viaţa Lui, un izvor
de viaţă veşnică; „mânca” Duh Sfânt: „Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de
viaţă vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea”
(Rugăciunea Împărate Ceresc). Mânca
atunci ceea ce mai târziu avea să se reverse din belşug la râul Iordanului prin
deschiderea cerurilor; ceea ce se va revărsa apoi la Tabor când „a strălucit
faţa Lui Iisus ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. XVII, 2) încât „ucenicii au căzut
cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Mt. XVII, 6); ceea ce avea să facă „tron de heruvimi” din
pântecele Fecioarei (prin zămislirea cea mai presus de fire, fără dulceaţă de
nuntă), sălaş Fiului lui Dumnezeu, Pruncului Iisus. Duhul Sfânt păstrează
nealterată zidirea trupească a Maicii Domnului – Fecioară mai înainte de
naştere, Fecioară în naştere şi Fecioară după naştere. Aşa încât prezenţa
pururea-Fecioarei Maria la Cincizecime e de la sine înţeleasă. Cea peste care
Sfântul Duh se pogorâse la Buna Vestire în Nazaretul Galileii, prefăcând-o în
vas ales spre zămislirea cu trup a Fiului lui Dumnezeu nu putea lipsi atunci
când avea să ia fiinţă Biserica, împlinindu-se astfel cuvântul lui Iisus pe
Cruce rostit către Ioan (şi prin el şi către ceilalţi Sfinţi Apostoli): „Iată
mama ta !” (In. XIX, 27) Astfel,
Maica Domnului devine oglinda celor două lumi, în care nu luminează soarele, ci
Hristos răsărind trupeşte şi strălucind atât în lumea cea văzută (pregătind-o
de restaurarea prin Noul Legământ), cât
şi în lumea cea nevăzută – cântată şi vestită prin puterea Duhului dumnezeiesc
de Sfinţii Prooroci aleşi de El, care au înălţat imnul de laudă a mântuirii
lumii (căzută pradă păcatului şi morţii) prin Mesia Cel arătat ca venind la
„plinirea vremii” (Gal. IV, 4) Cântec
atât de tainic şi de adânc, atât de plin de har şi de lumină, încât ultimele
lui cuvinte nu au mai răsunat de pe buzele umanităţii, ci au fost rostite de
către arhanghelul trimis din cer: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har !” (Lc. I, 28) Iar răspunsul îl înalţă la
Tronul Slavei tot mesagerul cel divin: „Iată roaba Domnului ! Fie mie după
cuvântul tău !” (Lc. 1, 38) Clipă în
care are loc restaurarea creaţiei: Dumnezeu trimite cerul pe pământ prin
Întruparea lui Hristos din Fecioara Maria – „Cea mai înaltă decât cerurile şi
mai curată decât strălucirile soarelui”; iar Domnul Hristos, Cuvântul întrupat
şi Cerul pe pământ, readuce umanitatea, creaţia întreagă, pentru totdeauna în
Cer, acolo de unde a căzut, înălţând-o la Tronul Sfintei Treimi.
Aici este în tot şi în toate
lucrarea Duhului Sfânt. Ceea ce lucrează Iisus, lucrează cu Duhul Sfânt. La
săvârşirea tainelor lumii, încuviinţarea o dă Tatăl, făptuirea e a Fiului, iar
împlinirea sau desăvârşirea revine Duhului: „De nu aş fi făcut între ei lucruri
pe care nimeni altul nu le-a mai făcut, păcat nu ar fi avut; dar acum, deşi
M-au văzut, M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.” (In. XV, 24); „Dar am spus vouă că M-aţi şi văzut - şi tot nu
credeţi !” (In. VI, 36) Acelaşi Duh
Sfânt îi lasă ca pe nişte morţi pe
străjerii de la mormântul Lui Iisus, neavând acces la Taina Învierii, fiind
lipsiţi de credinţă şi de părtăşie la Taină. Şi apostolii trec prin clipe grele
atunci când erau lipsiţi de harul Duhului Sfânt din pricina îndoielii şi a
necredinţei lor. Teama şi frica, lepădarea şi şovăirea, lipsa de curaj şi de
bărbăţie – toate îi chinuie pentru că nu pot înţelege cu mintea lor omenească
şi cu ochii lor trupeşti adâncul tainelor dumnezeieşti. Părerea lui Toma (cum
că văzând cu ochii şi pipăind cu mâna şi-ar rezolva un gol teologic) nu rămâne
decât o simplă încercare; golul îl va umple Duhul Sfânt abia acum, după
Învierea lui Iisus: „Luaţi Duh Sfânt – cărora veţi ierta păcatele, le vor fi
iertate; iar cărora le veţi ţine, ţinute vor fi !” (In. XX, 22-23) şi „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le
în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. XXVIII, 19), şi la Cincizecime, atunci când Se revarsă din
plin şi pentru totdeauna, urzind şi zămislind toată lucrarea sfinţitoare în
Biserica cea Vie „una sfântă sobornicească şi apostolească”, ce s-a născut din
limbile „ca de foc” (Fapte II, 3) ale
vuietului divin pentru a rămâne până la sfârşitul veacurilor: „voi zidi
Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Mt. XVI, 18)
La prima vedere se pare că
Dumnezeu revarsă pe Duhul Său Cel Sfânt peste toate şi în toate. Sfânta
Scriptură însă ne spune că „Vântul (Duhul) suflă unde voieşte” (In. III, 8) Pe apostoli i-a găsit
pregătiţi ca să-L primească. Doar ei singuri trecuseră cu bine prin cernerea
cea mare: „satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu” (Lc. XXII, 31) Erau martorii Înălţării, văzuseră cu ochii lor tot
ceea ce se petrecuse: „şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a
înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie
mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc. XXIV, 51-53) Erau aşadar în lucrare
duhovnicească. Acum avem deja o altă imagine a Sfinţilor Apostoli, faţă de cea
din zilele Învierii, când stăteau „adunaţi de frica iudeilor” (In. XX, 19), timoraţi sufleteşte,
împuţinaţi la inimă, lipsiţi de orice nădejde: „noi nădăjduiam că El este Cel
Ce avea să izbăvească pe Israel” (Lc.
XXIV, 21) „dar nişte femei de ale noastre ne-au înspăimântat, ducându-se
dis-de-dimineaţă la mormânt și negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut
arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu !” (Lc. XXIV, 22-23) Acest lucru L-a întristat pe Iisus, desigur.
Chiar dacă Sfânta Evanghelie nu descrie totul cu lux de amănunte, este uşor de
înţeles câtă ruşinare au simţit apostolii atunci când L-au văzut pe Iisus
înviat… şi tot se îndoiau ! Iar El, ca Dumnezeu şi Învăţător, a trebuit să Se
străduiască în faţa lor să-i convingă că El este cu adevărat: „Vedeţi mâinile
Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt ! Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu
are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am.” (Lc. XXIV, 39) Miraţi şi bucuroşi peste fire, devin parcă mai uşor
de convins văzându-L mâncând „o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de
miere” (Lc. XXIV, 42) - alt
pogorământ divin de mare milostivire: să duci hrana trupească din materialnic
la nematerialnic (pentru că materia se topea în mâna lui Hristos până ajungea
la buzele dumnezeieşti ale Domnului înviat, scrie Sfântul Ioan Hrisostom). Aşa
se şi explică de ce Iisus a scuipat pe pământ atunci când a vindecat de orbire
ochii trupeşti ai orbului din naştere, împlinind astfel cu fapta cuvântul
„Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (In. V, 17) Altfel spus, tămăduieşte pe cel bolnav cu elementele ce
lipsesc din trupul său biologic, împlinind lipsurile din tină făcută cu scuipat
dumnezeiesc, precum L-a văzut pe Tatăl făcând atunci când l-a creat pe Adam.
Tristeţea lui Iisus nu este răzbunătoare („Spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru
că va merge în Galileea” (Mc. XVI, 7),
rosteşte îngerul de la mormânt către femeile mironosiţe), ci este doar
dojenitoare; aşa precum părerea de rău a Părintelui Său Ceresc pe vremea
potopului nu a fost întru totul pierzătoare: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în
oamenii aceştia” (Fac. VI, 3) şi „I-a
părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Fac. VI, 6) dar nu l-a pierdut de tot pentru că „S-a şi căit după
mulţimea milei Sale” (Ps. CV, 45) La
fel acum şi Fiul: nu I-a părut rău că a propovăduit vreme de trei ani şi
jumătate alături de ucenicii Săi, învăţându-i Legea lucrările Duhului lui
Dumnezeu. Ci I-a fost milă de ei şi i-a dojenit prieteneşte, părinteşte chiar:
„Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu
voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui
Moise, în Prooroci şi în Psalmi” (Lc.
XXIV, 44)
Iată, aşadar, o recapitulare
divină care sintetizează toată Taina Întrupării: am venit pentru ca să Mă
jertfesc şi să vă mântuiesc – altfel nu se poate: „aşa este scris şi aşa
trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se
propovăduiască în Numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate
neamurile, începând de la Ierusalim” (Lc.
XXIV, 46-47) Nu mai era timp de recatehizare, pentru a repeta iar şi iar
toate cele ale Legii. Ci Mântuitorul trece direct la faptele de pregătire a
Înălţării la Cer şi a ridicării firii omeneşti la Tronul Sfintei Treimi şi de pregătire
pentru Pogorârea Duhului Sfânt în cel mai scurt timp cu putinţă „Vă este de
folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la
voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. XVI, 7) – pentru împăcarea omenirii cu Dumnezeu.
Cea dintâi etapă: prin putere divină luminează
mintea apostolilor. Dăruieşte efectiv minţii lor capacitatea de cuprindere şi
de pricepere a Scripturilor, pentru a găsi sensul cuvintelor şi al
învăţăturilor sfinte, pentru ca să poată înţelege repede sensul celor trei ani
şi jumătate de activitate mesianică alături de şi împreună cu Iisus: „Atunci
le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. XXIV, 45) De altfel, cunoscându-le puţinătatea priceperii, îi
şi mustră pe cei doi dintre ucenicii Săi aflaţi pe drumul spre Emaus: „O,
nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii
! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa ?” (Lc. XXIV, 25-26) Şi „începând de la
Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele
despre El.” (Lc. XXIV, 27)
Etapa a doua (mai înaltă decât prima şi
complementară ei): „luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor”
(Lc. XXIV, 30) Prin aceasta îi umple
de vederea cea duhovnicească peste puţinătatea firii lor. Dacă mai înainte, pe
Tabor, Petru ceruse îngăduinţa aşezării în colibe - „Învăţătorule, să facem
trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una” (Mc. IX, 5) – în momentul de acum apostolii sunt puşi deodată în
faţa mai multor transformări duhovniceşti. Iisus „S-a făcut nevăzut de ei” (Lc. XXIV, 31), a intrat în firea
pâinii, prefăcând-o prin Duhul Sfânt în Euharistie - „Pâinea cea vie, care S-a
pogorât din cer” (In. VI, 51),
„Pâinea noastră cea spre fiinţă” (Mt. VI,
11); şi nu în ultimul rând: „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc. XXII, 19) Cu alte cuvinte, Duhul
Sfânt nu vine decât în Sfânta Liturghie, „la frângerea pâinii” (Lc. XXIV, 35) Euharistia este izvorul
de har al minţii, căci este izvorul Luminii dumnezeieşti. Adică tocmai ceea ce
urmează să se întâmple cu Sfinţii Apostoli pe cea de-a treia treaptă a acestui
urcuş duhovnicesc: „s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut” (Lc. XXIV, 31) De atunci încoace cântă Biserica
lui Hristos: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel Ceresc ! Am
aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne că
Aceasta ne-a mântuit pre noi !” (Sfânta
Liturghie)
Vederea mistică a
lui Dumnezeu nu
se capătă din texte şi impresii, din păreri şi figuraţii „teologice”, ori din
îngâmfarea şi trufia cunoaşterii filologice şi filozofice, pretins
„ştiinţifice”. Toţi Sfinţii Părinţi ai „Filocaliei” ne învaţă că un asemenea
dar se dobândeşte doar prin cunoaşterea
temeinică a Scripturilor, prin rugăciune
curată şi prin liturghisire
neîncetată (preotul jertfind iar credinciosul participând). Fără Euharistie
nu-L poţi vedea pe Dumnezeu: nu ai unde şi nu ai cum. El Se descoperă în chip
tainic doar în Sfânta Liturghie, în Sfântul Altar, acolo unde Tatăl primeşte,
privind şi ocrotind, Duhul plineşte iar Fiul Se jertfeşte răscumpărând
sufletele omeneşti spre mântuire până la sfârşitul veacului. Un semn distinct
de cunoaştere a Lui Dumnezeu prin vedere mistică a Lui este „arderea inimii”:
„oare nu ardea în noi inima noastră ?” (Lc.
XXIV, 32) Este semnul dăruirii totale a omului în rugăciunea către
Dumnezeu. Scria Sfântul Apostol Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte
în mine” (Gal. II, 20) Ucenicii
înşişi la Emaus, uimiţi cu totul de cele întâmplate, realizează că
neîmpărtăşiţi nu pot pricepe Sfintele Scripturi: „fără Mine nu puteţi face
nimic” (In. XV, 5) Şi de aceea ziceau
unul către altul: „oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale
şi când ne tâlcuia Scripturile ?” (Lc.
XIV, 32) Primul semn de izbăvire a apostolilor de frică şi de necunoştinţă
a fost întoarcerea la Ierusalim. Cu câtă bucurie şi îndrăzneală, cu ce curaj şi
putere, în lipsă de orice teamă sau frică, le-au povestit celorlalţi ucenici
despre puterea de cunoaştere a lui Dumnezeu prin Sfânta Liturghie: „cum a fost
cunoscut de ei la frângerea pâinii” ! (Lc.
XXIV, 35) De aici şi celebra afirmaţie teologică: „cine nu are Biserica de
mamă, nu-L are pe Dumnezeu de Tată”. Iar Sfântul
Ciprian, Episcopul Cartaginei, adaugă: „în afara Bisericii nu este
mântuire”. Nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu decât mistic şi liturgic, precum ne
învaţă şi Sfinţii Părinţi Simeon Noul
Teolog, Grigorie Palama şi Nicolae Cabasila.
În Sfânta Liturghie, epicleza
este tocmai rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt: „Doamne Cel ce pe
Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tăi, pe
Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Îl înnoieşte întru noi, cei ce ne rugăm
Ţie.” Şi, fără limbi „ca de foc”, Duhul Sfânt sfinţeşte Sfânta Pâine, Sfântul
Agneţ, Mielul Cel de jertfă, şi „rodul viţei” (Lc. XXII, 18) din Sfântul Potir, prefăcându-le în Dumnezeieştile,
Sfintele Preacuratele, cereştile, nemuritoarele, înfricoşătoarele lui Hristos
Taine: Trupul şi Sângele Lui. Cincizecimea se repetă liturgic în fiecare zi, în
zecile de mii de biserici răspândite pe faţa întregului pământ, prin chemarea
Duhului Sfânt la sfinţirea Darurilor, în timpul Sfintei Liturghii, ca şi în
toate celelalte Sfinte Taine ale Bisericii. Fără invocarea Sfântului Duh nu
există Taină. De la apă (cel mai simplu element material necesar săvârşirii
Botezului) şi până la cel mai mic lucruşor şi cea din urmă făptură, toate se
curăţesc şi se sfinţesc prin Duhul Sfânt. Scopul vieţii creştine înseşi este tocmai
agonisirea Duhului Sfânt şi redobândirea stării adamice de nepătimire – starea
de a fi proprie doar sfinţilor lui Dumnezeu. „Roada Duhului este dragostea,
bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. V,
22-23) Iar „vuietul ca de suflare de vânt” (Fapte II, 2) nu este altceva decât dorirea uriaşă a Duhului
Dumnezeiesc de a descătuşa făptura mâinilor Ziditorului din moartea cea
veşnică, din blestemul păcatului neascultării care a adus şi firea întreagă în
stare de cădere. Căci natura toată a suferit o alterare gravă prin neascultarea
omului. În Eden toate făpturile „erau bune foarte” (Fac. I, 31) Dintru început omul înţelegea prea bine graiul
necuvântătoarelor; dar, prin căderea sa, natura s-a sălbăticit, pământul a fost
blestemat iar Adam alungat de la faţa lui Dumnezeu: „Şi izgonind pe Adam, l-a
aşezat în preajma grădinii celei din Eden” (Fac.
III, 24) De ce oare la Iordan s-a sfinţit firea apelor ? De ce le-a curăţit
Duhul Sfânt ? Simplu: apa – elementul prezent în tot ceea ce este viu, care
vine din tăria cerului, din izvoare şi din adâncuri, din mări şi din oceane („Cela
ce scoţi cu norii apă din mare” spune o cântare din Postul Mare) vine sub formă
de ploaie şi binecuvintează faţa întregului pământ – atât câmpul plugarului cât
şi locul nepătruns de ochiul şi de piciorul omenesc: „toate cu înţelepciune
le-ai făcut !” (Ps. CIII, 25) Fiecare
făptură de sub cer, zburătoare prin aer sau târâtoare pe pământ, de la cea mai
mare vieţuitoare şi până la cele mai mici organisme unicelulare – toate se
hrănesc din mâna Creatorului: „deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de
bunătăţi” (Ps. CIII, 29), prin
puterea Duhul Sfânt: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa
pământului” (Ps. CIII, 31), „lua-vei
duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce” (Ps. CIII, 30) Prin Duhul Sfânt toate există, vieţuiesc şi se
înmulţesc din porunca Ziditorului: „cu sămânţă în sine, după fel” (Fac. I, 11)
Cincizecimea a fost un fapt
petrecut istoric pentru a întări lucrarea mântuirii pe pământ. Ea era
sărbătoarea secerişului, când se aducea la altar cel dintâi snop, pârga noii
recolte. Secerişul este sărbătoarea culegerii roadelor, a împlinirii nădejdilor
puse în grăuntele de grâu; o sărbătoare a plenitudinii, a belşugului, în
corespondenţă cu caracterul misiunii Duhului Sfânt, după cuvântul
Mântuitorului: „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne
singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (In. XII, 24) În chip duhovnicesc însă, tot ceea ce facem în Numele
lui Dumnezeu, se răsplăteşte prin harul Duhului Sfânt. Creştinii petrec într-o
permanentă Cincizecime. Nu există lucrare sfântă pe pământ în afara Duhului
Sfânt. De aceea, atunci când pătimeau, trecând prin ispite grele şi încercări
peste puterile firii, sfinţii mucenici se rugau astfel: „Doamne, trimite darul
Tău şi nu ne părăsi pe noi ! Trimite pe Duhul Tău Cel Sfânt ca să ne întărească
în slăbiciunile noastre !” (Vieţile
Sfinţilor) Din păcate, cei mai mulţi rămânem indiferenţi la binefacerile
divine, uitând cu desăvârşire cuvântul necruţător al Scripturii: „celui care va
zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici
în cel ce va să fie !” (Mt. XIII, 32)
Pierderea darului Duhului Sfânt primit prin pecetluire cu Sfântul şi Marele Mir
în Sfânta Taină a Mirungerii, la Botez, echivalează cu moartea sufletească a
creştinului. De aceea trebuie să ne rugăm pururea cu rugăciunea de chemare a
Duhului Sfânt: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care
pretutindeni eşti şi toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de
viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată
întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Aceasta e primejdia
care ne paşte şi pe noi creştinii: nu cumva să auzim în ziua marii chemări la
Judecata lui Hristos: „nu vă cunosc pe voi !” (Mt. XXV, 12) Adică nu va străluci lumina Duhului Sfânt peste noi
şi vom fi lipsiţi de harul Lui „s-a însemnat peste noi lumina feţei Tale,
Doamne !” (Ps. IV, 6) De aceea striga
Psalmistul: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !” (Ps. L, 12), „Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul
dreptăţii !” (Ps. CXLII, 10), adică
la Raiul mult-dorit.
Puterea Duhului Sfânt a făcut
posibilă glosolalia – adică
propovăduirea Evangheliei la toate neamurile şi în toate limbile pământului:
„Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi,
precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi
cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi iscându-se vuietul acela,
s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în
limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care
vorbesc toţi galileieni ? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am
născut ? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea
şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în
părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi,
cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele
minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul
către altul: Ce va să fie aceasta ?” (Fapte
II, 4-12) Această lucrare dumnezeiască nu s-a făcut la întâmplare.
Apostolii se pregăteau sufleteşte şi duhovniceşte pentru împlinirea marii
misiuni de încreştinare a lumii în Numele lui Iisus, prin învăţătura Lui, dar
mai ales prin aducerea Jertfei nesângeroase a Sfintei Liturghii: „Şi în fiecare
zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună
hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi având har
la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Fapte II, 46-47) Glosolalia (sau „vorbirea în limbi”) a avut rostul ei la vremea
potrivită, atunci când – prin harul Duhului Sfânt – pescarii-apostoli sau făcut
pescari de oameni şi printr-înşii lumea s-a luminat de adevărul învăţăturii lui
Iisus Hristos. După care ea a încetat; nu degeaba Sfântul Apostol Pavel a
scris: „Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să
învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină.” (I Cor. XIV, 19)
De-a lungul istoriei, piedici şi
potrivnici în calea misiunii Apostolilor s-au găsit la tot pasul. Dar luminaţi
de Duhul Sfânt, Apostolii au vorbit pe faţă şi cu „duh stăpânitor” (Ps. L, 13) în fiecare situaţie în
parte: „Iar Petru şi Ioan, răspunzând, au zis către ei: Judecaţi dacă este
drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci
noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit.” (Fapte IV, 19-20) Căci iată, de pildă, cum, crescând opoziţia
manifestată de mai-marii Templului, arhiereii Ana, Caiafa, Ioan şi Alexandru
(„a doua zi s-au adunat căpeteniile lor şi bătrânii şi cărturarii din
Ierusalim” - Fapte IV, 5), apostolii
şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeu şi în semnele minunilor Lui, trecând cu
bine peste toate încercările pe care le-au avut de înfruntat: „Fiind sloboziţi,
au venit la ai lor şi le-au spus câte le-au vorbit lor arhiereii şi bătrânii.
Iar ei, auzind, într-un cuget au ridicat glasul către Dumnezeu şi au zis: «Stăpâne,
Dumnezeule, Tu, Care ai făcut cerul şi pământul şi marea şi toate cele ce sunt
în ele, care prin Duhul Sfânt şi prin gura părintelui nostru David, slujitorul
Tău, ai zis: Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele
deşarte ? Ridicatu-s-au regii pământului şi căpeteniile s-au adunat laolaltă
împotriva Domnului şi împotriva Unsului Lui», căci asupra Sfântului Tău Fiu
Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea
aceasta, şi Irod şi Pontius Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel, ca să
facă toate câte mâna Ta şi sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie. Şi acum,
Doamne, caută spre ameninţările lor şi dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău
cu toată îndrăzneala, întinzând dreapta Ta spre vindecare şi săvârşind semne şi
minuni, prin numele Sfântului Tău Fiu Iisus. Şi pe când se rugau astfel, s-a
cutremurat locul în care erau adunaţi, şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi
grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu.” (Fapte IV, 23-31) Apărarea lor
vine chiar şi din Sinedriu, pentru că Duhul Sfânt mişcă inima curată şi
cinstită a lui Gamaliel, fariseu înţelept şi învăţător de Lege, care simte că
lucrarea Apostolilor nu e de la oameni: „Şi ridicându-se în sinedriu un
fariseu, anume Gamaliel, învăţător de Lege, cinstit de tot poporul, a poruncit
să-i scoată pe oameni afară puţin, și a zis către ei: «Bărbaţi israeliţi, luaţi
aminte la voi, ce aveţi să faceţi cu aceşti oameni. Că înainte de zilele
acestea s-a ridicat Teudas, zicând că el este cineva, căruia i s-au alăturat un
număr de bărbaţi ca la patru sute, care a fost ucis şi toţi câţi l-au ascultat
au fost risipiţi şi nimiciţi. După aceasta s-a ridicat Iuda Galileianul, în
vremea numărătorii, şi a atras popor mult după el; şi acela a pierit şi toţi
câţi au ascultat de el au fost împrăştiaţi. Şi acum zic vouă: Feriţi-vă de
oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este
de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i
nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu. Şi l-au
ascultat pe el; şi chemând pe apostoli şi bătându-i, le-au poruncit să nu mai
vorbească în numele lui Iisus, şi le-au dat drumul.»” (Fapte V, 34-40)
La fel ca
şi atunci, şi astăzi apar urmaşi ai lui Teudas şi ai lui Iuda Galileanul,
răspândind învăţături mincinoase, nesănătoase. Dar Iisus Mântuitorul a întărit
Biserica Sa cu veşnicia a două sfinte binecuvântări: „Nu te teme, turmă mică,
pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia” (Lc. XII, 32); „voi zidi Biserica Mea şi
porţile iadului nu o vor birui !” (Mt.
XVI, 18)
