„Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat, ci să primiţi plată deplină !” (II In. 1,8)
„Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme !” (Pild. 13,24)
„Dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi !” (Evr. 12,8)
„Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit - şi le veţi avea !” (Mc. 11,24)
„Când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva !” (Mc. 11,25)
„Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui; iar poruncile Lui nu sunt grele !” (I In. 5,3)
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ !” (Ieş. 20,12)
„Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului !” (Efes. 6,4)
„Dacă veţi avea credinţă, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta !” (Mt. 17,20)
„Dreptul din credinţă va fi viu !” (Avac. 2,4)
„Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert !” (Ieş. 20,7)
„Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace !” (Lc. 7,50)
„Şi dacă ştim că El ne ascultă ceea ce Îi cerem, ştim că dobândim cererile pe care I le-am cerut !” (I In. 5,15)
„Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I In. 5,19)
„Dacă ştiţi că El este drept, - cunoaşteţi că oricine face dreptate este născut din El !” (I In. 2,29)
„Nimeni să nu vă amăgească: cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este !” (I In. 3,7)
Fără îndoială, cei mai mulţi dintre noi suntem convinşi de faptul că tot ceea ce săvârşim este pe placul lui Dumnezeu. Ca dovadă că, atunci când discutăm cu vreunul din semenii noştri, întotdeauna avem tendinţa de a-l corecta şi a-l contrazice: „Stai să-ţi spun eu care-i adevărul!”. Uitând, însă, că adevărul nu suntem noi, şi că nici la discreţia noastră nu stă. Pentru că Adevărul este Unul – Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi: „Eu sunt Adevărul!” (In. 14,6). „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Mt. 24,35). Pe de altă parte, ne socotim gata de a face bine oricui şi oricând, fără să stăm prea mult pe gânduri. Fără a ne mai pune întrebarea, însă, dacă ceea ce facem reprezintă cu adevărat un bine. Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă că „Binele nu este bine dacă nu este făcut bine!”. În plus, există şi o foarte sugestivă expresie populară cu privire la aşa-zisul „bine”: „a strica orzul pe gâşte”. Ceea ce echivalează cu „a-ţi răci gura degeaba”. Nu degeaba Sfântul Ioan Gură-de-Aur scria că: „Tăcerea e de aur, vorbirea de argint!” – tocmai el, cel cu „gura-de-aur”! Pentru că măsura desăvârşirii o dă discernământul rostirii cuvintelor sănătoase: „cel ce crede în Mine, - precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui!” (In. 7,38). „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau!, - tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie!” (In.4,10). Aşa s-a făcut că lumea a dobândit din necuprinsul pustiurilor îndepărtate cele mai de preţ nestemate ale sfintei înţelepciuni care s-au revărsat din inimile oştenilor Duhului şi de pe buzele celor mai vajnici luptători neînfricaţi cu duhurile răutăţii „care sunt în văzduh” (Efes. 6,12), pentru ca lumea să se mântuiască de sub tirania diavolului cel viclean.
În acest sens, Ava Pamvo cel din „Patericul Egiptean” le arăta ucenicilor săi criteriul de judecată a oricărui cuvânt rostit în auzul altora: „Fiilor, de câte ori am grăit – nu m-am căit!”. O astfel de conştiinţă trează putem dobândi cu toţii dacă ne vom aminti pururea că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală!” (Mt. 12,36). Nu degeaba bătrânii de altădată îi îndemnau pe cei mai tineri: „Taci tu, pentru ca să vorbească faptele tale!”. Pentru că omul se cunoaşte după fapte precum pomul după roade: „Nu poate pom bun să facă roade rele!” (Mt. 7,18). Şi de aceea, mergând cu trudă multă şi cu osteneală îndelungată pe urmele paşilor marilor înaintaşi în viaţa cea după Dumnezeu, Ava Iachint al Putnei învăţa: „Vorba sună, fapta tună!”. Ceea ce înseamnă că abecedarul lucrărilor duhovniceşti nu se învaţă numaidecât din rafturile bibliotecilor lumii. Ci că studiul „Filocaliei sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii” începe cu cel dintâi semn al Crucii făcut „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” peste pântecele matern ce zămisleşte în lăuntrul său pruncul de om ca dar al Proniei divine primit din dragostea părinţilor dornici să rodească viaţă pe pământ. De aici începe zidirea Bisericii Mântuitorului Hristos cu fiecare nouă generaţie de fii ai Celui Preaînalt, moştenitori ai împărăţiei veacului ce va să fie. Şi tot de aici, de la sfinţirea pântecelui dătător de viaţă al oricărei mame, începe înnoirea lumii şi primenirea întregii societăţi umane, cu putinţă de realizat doar cu oameni drepţi, cinstiţi, pricepuţi şi temători de Dumnezeu, creştini adevăraţi, care sfinţesc locurile în care trăiesc şi sunt de folos tuturor celor alături de care vieţuiesc prin harul Atotţiitorului Cel Ce pe toate le binecuvintează.
Pentru aceasta, însă, este nevoie de credinţă. Dar nu de o credinţă proclamată de ochii lumii prin recursul la erudiţia căturărească zisă teologică, ci de o credinţă vie, lucrătoare, asumată cu fapta: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!”(Mt. 5,16). Cuib sfânt şi atelier de creaţie sacră de valori în lume, familia creştină reprezintă un loc tainic în care, ca şi într-un altar de sfântă rugăciune, râvna cea pentru Dumnezeu şi mântuire naşte valori nepieritoare. „Mame bune şi duhovnici buni sunt de trebuinţă ca să se schimbe faţa lumii!” zicea cândva Sfântul Filaret Drozdov, Mitropolitul Moscovei, într-una din predicile sale. La temelia unui asemenea deziderat stă îndelunga osteneală de zi şi de noapte întru multa străduinţă de a creşte şi a educa puiul de om ce a venit pe lume. Atunci când sculptezi în piatră sau în lemn, e de ajuns să măsori, să tai, să şlefuieşti şi să netezeşti, până aduci lucrul la forma dorită, gata să încânte ochiul privitorului şi să stârnească admiraţia. Când dăltuieşti trăsături de caracter, însă, în sufletul unui copil, rezultatul tuturor strădaniilor tale se va vedea abia mult mai târziu, odată cu trecerea timpului; aşa încât nu poţi şti dinainte dacă ai reuşit sau nu. Iar dacă pentru a zidi o casă te străduieşti să alegi cele mai bune materiale ca să realizezi o construcţie trainică, sau dacă pentru a găti o mâncare gustoasă alegi cele mai bune ingrediente, materii şi condimente pregătite cu meşteşug şi dibăcie, - oare cu cât mai mare pricepere şi implicare trebuie să alegi toate cele ce vor contribui la formarea personalităţii copilului de azi, adică la izbânda omului matur de mâine?! Şi de aceea familia trebuie să fie întemeiată statornic pe virtuţile credinţei, iubirii şi temerii de Sfântul Dumnezeu. Bineînţeles că nu cu acea spaimă perfidă a slugii leneşe şi viclene, care-i spunea stăpânului său: „te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat” (Mt. 25,24). Căci stâlp familiei nu poate fi decât omul care se teme ca pe Dumnezeu să nu-L supere cu vreuna din faptele sale: „Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte!” (Ps. 111,1). Cât despre femeie, iată, grăieşte Solomon cel înţelept: „Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei” (Pild. 12,4), pe când cea lipsită de virtute este „mai amară decât moartea” (Eccl. 7,26). Şi nu despre mariajele pasagere, despre concubinaje, despre aventurile trecătoare sau despre aşa-zisa „căsătorie de probă” - ci despre dragostea jertfelnică, adevărată şi curată, exclamă marele Pavel: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică!” (Efes. 5,32).
Temelia reuşitei în viaţă nu stă la picioarele copiilor „de bani gata”, pentru că nici familia bogată, ori nunta mondenă şi frivolă, sau căsătoria din interes, nu garantează o viaţă cu împliniri. Adevărata căsnicie este cununia la Altarul Sfintei Biserici a Mântuitorului Hristos, prin legământul de jertfă al credinţei şi iubirii. Pentru că doar atunci când eşti sub lege, eşti sub har. „Fericit patul neîntinat şi fericită nunta nespurcată – că Dumnezeu pe acestea le-a blagoslovit!”, scria Sfântul Ioan Hrisostom. Aceasta este avuţia cea de mare preţ (neconvertibilă în valută!) pe care omul societăţii moderne contemporane a pierdut-o printre nesfârşitele plăceri şi pofte de păcătuire, urmând cu aprindere pătimaşă îndemnului păgânesc: „Fă ce vrei, că nimeni nu-ţi stă împotrivă!”. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos!” (I Cor. 6,12) ne aminteşte marele Pavel. O, omule – tu singur potrivnic te vei face ţie însuţi! Auzi glasul Mirelui ce-ţi zice: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Mt. 22,12); iar către fecioarele cele fără-de-minte zice: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,12); şi doar „cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă - iar uşa s-a închis!” (Mt. 25,10). Oare care să fie uşa ce ni se închide atunci când candela credinţei ni s-a stins pentru că vasul cu untdelemn ni s-a golit, vărsându-se ori sfărâmându-se? Ni se închide uşa harului, uşa milostivirii lui Dumnezeu, uşa care trebuia să se deschidă spre lumină şi înţelepciune. Nu va umbla vreodată Dumnezeu cu băţul prin lume ca să te mustre când greşeşti; căci „Dumnezeu nu bate cu parul!” - zic bătrânii. Iar proorocul ne încredinţează: „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?!” (Iez. 18,23).
Despre ridicarea harului de la om şi de la toate ale lui ne vorbeşte, însă, Cartea Sfântului şi Dreptului Iov cel îndelung-răbdător şi mult-pătimitor: „N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile, şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?” (Iov 1,10). Iar când Dumnezeu a îngăduit diavolului să-i bântuie lui Iov şi copiii şi agoniseala (încercând astfel credinţa robului Său), atunci satana i-a distrus toată averea, i-a ucis copiii, l-a lovit cu lepră şi l-a lăsat gol pe groapa de gunoi. Dar nu a putut să îl lipsească de credinţă: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1,21).
Dintr-o asemenea perspectivă putem înţelege ceva din toate dezastrele contemporane, atât cele de ordin spiritual, cât şi material: pragurile de decădere sufletească, deviaţiile de comportament, crizele de personalitate, panica şi anxietatea, stresul şi depresia – toate sunt rezultatul lipsei harului din noi şi din jurul nostru - din pricina necredinţei noastre. Dar oare ar mai fi pierit fiii şi fiicele lui Iov, îngropaţi sub zidurile casei prăbuşite peste ei, dacă bântuiala diavolului pe acolo i-ar fi găsit în post şi rugăciune, nu îmbuibându-se cu nesaţ şi benchetuind peste măsură, - cu toate că Iov, bunul şi blândul lor părinte, zilnic aducea şi seara şi dimineaţa jertfă înaintea Celui Preaînalt pentru ca nu cumva ai săi să fi greşit cu ceva înaintea Celui Sfânt?!... Aşadar, nu e de ajuns ca să se roage doar părinţii pentru fii, ci e nevoie şi să-i deprindă pe aceştia ei înşişi să se roage: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” (Mc. 10,14), căci „de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 18,3); doar „din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă!” (Ps. 8,2).
Nevinovăţia de copil nu se arată neapărat prin vârsta fragedă, ci mai degrabă prin nerăutate. Nerăutatea inimii este stare de har şi duce la mântuire prin lucrarea virtuţilor lăuntrice proprii pocăinţei: „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi!” (Ps. 50,18). De aceea cea dintâi grijă a părinţilor trebuie să fie grija călăuzirii fiilor pe calea cea dreaptă către Dumnezeu. Copilul se educă încă din pântecele mamei. Mama cea temătoare de Sfântul Dumnezeu îşi dăruieşte, la rândul ei, pruncul Celui Ce i l-a dăruit, încă în pântece fiind acesta, atât prin împărtăşirea cu Sfintele Taine în fiecare din cele nouă luni de sarcină, cât şi prin ocrotirea pruncului sub adumbrirea harului sfintelor rugăciuni îndreptate către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (prin citirea zilnică a Acatistului Sfântului Ei Acoperământ), către Sfântul Ioan Botezătorul şi către Sfântul Stelian, ocrotitorul copiilor. Aşa împlineşte mama cea creştină cuvântul lui David, Regele-Psalmist: „Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu!” (Ps. 21,10). Şi de aceea avem puse înaintea ochilor minţii modele biblice de prunci născuţi cu multă rugăciune de către sfinţii lor părinţi ajunşi chiar şi la vârste patriarhale, de bătrâneţi adânci. Naşterea de prunci nu-i normă metodologică, ea nu ţinteşte planificări demografice stabilite statistic social în funcţie de numărul de naşteri, de decese sau avorturi. Darul vieţii nu-l poate face decât singur Dumnezeu. Doar El are puterea de a crea un suflet şi de a-i insufla acestuia virtuţi şi harisme, daruri sfinte care împodobesc făptura mâinilor Sale cea zămislită pe altarul trupului sfinţit al mamei: „Nu sunt ascunse de Tine oasele mele pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului!” (Ps. 138, 15).
„Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii la care ai supt!” (Lc. 11,27) striga oarecând cu uimire mare şi bucurie de nespus femeia din popor către pururea-Fecioara Maria. Şi cu adevărat fericit este şi pântecele oricărei mame creştine, sfinte şi alese, care a zămislit fii Împărăţiei Fiului Veşnicului Dumnezeu, oameni aleşi, creştini adevăraţi, dintre care mulţi au fost conducători de seamă, domnitori şi regi cinstitori de Dumnezeu şi binefăcători pentru popoare. Creştinismul nu este o religie a cantităţii, ci o afirmare a calităţii, chemare la înnoire duhovnicească şi desăvârşire prin har, la o vieţuire sfântă dusă la înălţimea Dumnezeieştii Evanghelii, care este cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, temelia este credinţa, cămin este familia, iar educaţia e elementul de legătură între Legea Domnului şi voia omului. Doar astfel rugăciunea va deveni cu adevărat legătura cu Dumnezeul Cel Viu. Prin urmare, dragostea din sânul familiei şi virtutea educaţiei creştine sunt adevăraţii prieteni ai mântuirii noastre, care ne îndeamnă pururea la rugăciune, la înfrânare prin postire şi la milostivire faţă de cei sărmani. Doar aşa vom ajunge la întâlnirea cu Dumnezeu pe parcursul vieţuirii noastre pe pământ. Pământ care nu este al nostru, căci nu noi l-am făcut, ci Dumnezeu ni l-a făcut cadou – şi oricând ne poate întreba ce am făcut cu el; să nu uităm că îl folosim doar, nu îl posedăm. Este locul spre a fi sfinţit şi spiritualizat prin harul cel dătător de viaţă al Duhului lui Dumnezeu, loc care pe toţi ne adăposteşte, ne hrăneşte, ne ajută, ne rabdă şi ne cheamă la veşnicia slavei cerurilor prin liturghia cosmică a zidirii întregi aduse neîncetat Atoateziditorului. Căci existenţa omului nu se reduce la simpla supravieţuire biologică temporară, ci ea înseamnă desăvârşirea şi înveşnicirea în harul vieţuirii înduhovnicite, adică al vieţii duhovniceşti, al vieţii după Dumnezeu, al vieţii în Hristos Cel Înviat: „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă!” (In. 12,24); „se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc!” (I Cor. 15, 42-44).
Aşadar, dacă totuşi mai preţuim darurile lui Dumnezeu, harul Lui, puterea Lui, dragostea Lui, - atunci haideţi să ne străduim ca pururea să veghem întru trezvie sub „pavăza credinţei” (Efes. 6,16), aprinşi de dorul mântuirii, încercând (pe cât ne stă în putinţă), prin harul Mântuitorului nostru, să învingem toate cursele vrăjmaşului, „săgeţile cele arzătoare ale celui viclean”(Efes. 6,16). Căci propria noastră ignoranţă şi nepăsare, necredinţa şi nelucrarea spirituală sau trândăvia petrecerii noastre în păcate nu ştirbesc cu nimic maiestatea sfinţeniei lui Dumnezeu, şi nici nu-L lipsesc de vreunul dintre atributele fiinţei Sale. În schimb, văzând „neamul acesta desfrânat şi păcătos” (Mc. 8,38), Iisus ne-a întrebat pe toţi, pe cei de azi ca şi pe cei de altădată: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!” (Mt. 16,26).
„Ce este omul că-ţi aminteşti de el?” (Ps. 8,4); „Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată!” (Ps. 138,14), „omul - ca iarba sunt zilele lui, ca floarea câmpului - aşa va înflori!” (Ps. 102,15). Şi totuşi, „omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec…” (Ps. 143,4).
