Ziua de prăznuire a Sfintei Preacuvioasei mult-Milostivei Maicii noastre Parascheva a fost, încă de la aducerea pe pământul binecuvântat al Moldovei a sfintelor ei moaşte, o sărbătoare a întregii suflări româneşti de pretutindeni. Şi de aceea pomenirea cu mult fast a Sfintei Parascheva la Iaşi la fiecare mijloc de octombrie constituie unul dintre cele mai mari şi mai iubite hramuri din România. Mulţimile nesfârşite de zeci (sau poate chiar sute) de mii de credincioşi nu sunt altceva decât semnul vizibil şi mărturia nezdruncinată a legăturii tainice de nesfărâmat dintre Biserica luptătoare de pe pământ şi Biserica triumfătoare din cer: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” (Psalmul 67, 36). Dar minunat rămâne şi faptul că harisma acestor sfinte moaşte îi adună pe toţi credincioşii într-o bucurie negrăită şi într-o lucrare lăuntrică inexplicabilă. Toate metodele ştiinţifice existente nu ar putea explica şi destăinui pricina care îi mişcă pe atâţia oameni, creştini de pretutindeni, unindu-i într-un singur cuget şi într-o singură simţire, pentru întâlnirea cu Sfinţii Lui Dumnezeu. Singură ea, doar Biserica poate tâlcui miezul viu al acestui fenomen spiritual de amploare naţională , prin puterea credinţei poporului şi prin puterea harului Domnului. Dacă această putere lăuntrică nevăzută a credinţei nu ar lucra, nici nu s-ar putea explica vreodată, în vreun fel, ce anume îi strânge pe creştini în preajma sfintelor moaşte, unindu-le glasurile şi inimile în cântările de slavă şi mulţumire ale Sfintei Liturghii. Pe drept cuvânt putem spune că glasul tainic al Dumnezeirii răsună în inimile creştinilor, precum zice Proorocul: „lăuntrul meu s-a zbuciumat la glasul Tău” (Avacum 3, 16). Doar aşa, prin Duhul sfintelor învăţături ortodoxe ale Sfintei Biserici, se poate presimţi valoarea inestimabilă şi puterea inepuizabilă a trupurilor îndumnezeite prin har ale Sfinţilor de pretutindeni.
Sfinţii nu sunt sfinţi pentru că aşa ar pofti vreunul dintre oameni, după bunul său plac.Sfinţii sunt sfinţi pentru că Dumnezeu Însuşi i-a ales (după criterii doar de El ştiute) şi i-a adeverit prin semne minunate, prin descoperiri tainice şi încredinţări ale unor persoane înduhovnicite prin credinţa, evlavia, viaţa lor morală şi purtarea în deplin acord cu poruncile divine. Sfinţii sunt întotdeauna prietenii şi ocrotitorii noştri, indiferent şi independent de orice voinţă umană căzută. Şi aceasta pentru că ei îşi protejează fraţii mai mici, pe cei asemenea lor în pătimiri omeneşti, prin darul Duhului Sfânt, chemaţi fiind pururea spre acesta prin puterea rugăciunilor tuturor celor credincioşi. Încercarea (voluntară sau nu, tacită sau explicită, subtilă sau vădită) de desacralizare a conţinutului şi trăirii sărbătorilor religioase prin împletirea profanului cu sacrul, a consumismului păcătos cu dimensiunea sfinţeniei, a mercantilismului cu religiosul, şi care reuşeşte uneori să dea acestor evenimente publice o tentă denaturată printr-o atmosferă de bâlci, reprezintă de fapt o consecinţă directă a neevalviei şi necredinţei. Necredinţă care nu provine din altceva decât dintr-o cunoaştere insuficientă şi superficială a rostului şi importanţei acestor sărbători duhovniceşti din viaţa Bisericii. Cuvântul Scripturii însă - „Să nu iei în deşert Numele Domnului” (Ieşire 20, 7), care apare consemnat în fruntea învăţăturii Decalogului, vine providenţial pentru a-i atenţiona pertinent pe toţi cei care socot că prin manifestări profane laicizate vor diminua lucrarea harică a Sfinţilor în viaţa creştinilor. Până la sfârşitul ei, lumea va sta la îndoială între bine şi rău, între întuneric şi lumină, între calea cea strâmtă şi calea cea largă care duce la pierzare (-poate că, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat se vor realiza şi performanţe tehinco-ştiinţifice menite să permită o abordare de o manieră cât mai cuviincioasă a acestor sărbători creştine).
Iubirea pentru Dumnezeu trebuie să înmănuncheze cele trei puteri definitorii ale alcătuirii umane: „din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Marcu 12, 30). Pentru că nu dăm dovadă de iubire faţă de Dumnezeu şi de sfinţii Săi, dacă lăsăm inima la comoară şi trupul îl ducem la Dumnezeu „Unde este comoara ta acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 2). Pentru a se curăţi, inima are nevoie de străpungere, de descătuşare, de atingerea Duhului Sfânt - iar aceasta nu ştiu dacă se poate împlini deodată cu gestionarea evidenţelor economico-financiare contabiliceşti. „Munceşte şi te roagă”-aşa sună îndemnul sfătos părintesc din pustiurile tuturor nevoinţelor ascetice de veacuri; numai că Sfinţii au avut permanent ca prioritate şi preocupare niciodată abandonată sau diminuată lupta pentru despătimire, efortul de curăţire a omului lăuntric, - şi abia apoi rucodelia sau ostenelile cele pentru grija trupului; iar aceasta pentru că se îngrijeau de mântuire, nu de căpătuire. De aceea nici nouă creştinilor nu ni se cade să apreciem şi să râvnim la ajutorul Sfinţilor doar din interes de reuşită materială, profesională, economică sau financiară (cum spun unii: ”daaa, mi-a ajutat Dumnezeu, m-am procopsit, mi-a ieşit afacerea, am câştigat la loterie sau la tombolă, etc”). Din întâlnirea cu un Sfânt al Lui Dumnezeu, un adevărat creştin întotdeauna nu are decât de câştigat - în primul rând harul sfinţeniei, binecuvântarea, liniştea sufletească şi comuniunea tainică cu Dumnezeu – acestea sunt de fapt cele cu adevărat importante. Şi ele îi adună pe creştini la aceste hramuri şi sărbători de amploare naţională - la Sfânta Parascheva de la Iaşi, la Sfântul Dimitrie Basarabov, la Sfântul Grigorie Decapolitul, la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, la Sfânta Filofteia de la Argeş, la Sfântul Calinic de la Cernica şi la mulţi alţi Sfinţi din lumea întreagă. Nu banii, nu câştigul material, ci umplerea de harul Duhului Sfânt şi dobândirea mult doritei împăcări duhovniceşti cu sinele, cu semenii dar şi cu Bunul Dumnezeu: „Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20, 22), „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.” (Ioan 14, 27).
Aşa, simpli, şi poate de multe ori neştiutori de carte, cum sunt ei - creştinii de astăzi ca şi cei din vechime, sunt (prin credinţa lor nestrămutată şi sinceritatea inimii lor) apostolii şi mesagerii dreptei credinţe în Fiul Lui Dumnezeu Cel Răstignit şi Înviat. Prin însăşi râvna, evlavia şi jertfa lor, ei ne arată că Dumnezeu există şi lucrează fără contenire: „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă.” (Psalmul 117, 27) „bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului.” (Ioan 12, 13). Chiar şi aşa, în vremuri de criză, ducându-şi traiul zilnic cu mari lipsuri materiale, de cele mai multe ori poate chiar dispreţuiţi de mulţi pentru că formează rânduri nesfârşite, flămânzi, obosiţi, asemănându-se lui Iov zăcând pe groapa de gunoi - totuşi creştinii sunt plini de Dumnezeu, de bucuria sfântă a harului mântuitor: „Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvântează moştenirea ta” (Troparul Sfintei Cruci). Indiferent de poziţia socială sau intelectuală credinţa nu poate fi smulsă din suflet iar dragostea nu poate fi biruită de inconvenieintele materiale sau de capriciile zilei trecătoare. Nimic nu poate împiedica sau stăvili dorul şi căutarea Lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Privind ceasuri întregi aşteptând cuminţi şi răbdători cete nenumărate de pelerini şi închinători dornici să sărute mâna sfântă, parcă timpul însuşi se suspendă şi totul devine doar o imensă revărsare generoasă de sfinţenie şi har. „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ !” (Iov 1, 21) - este un îndemn veşnic spre ţelul mântuirii şi al îmbogăţirii în Dumnezeu. Ei, pelerinii îndelung-pătimitori, vor fi judecătorii celor ignoranţi şi nepăsători faţă de adevărata valoare spirituală a sfintelor sărbători ortodoxe, ca şi ai tuturor celor ce încearcă uneori să împuţineze şi să slăbească (prin metode profanatoare ale sfintei cucernicii străbune), în fel şi chip, evlavia,credinţa şi jertfa sfântă a creştinilor: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi !” (Psalmul 67,36)
Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni,Iaşi
